vineri, 21 iulie 2017

Partea 23 Viitor cu cap de mort

— Conţinutul amforei reprezintă unul dintre punctele forte ale descoperirii, mi-a
explicat Cezar. Personal, înclin să cred că aceasta este ceea ce îşi dorea cu atâta ardoare
venerabilul Massini pentru el şi pentru elita masonilor.
Amfora nu avea modele şi nici inscripţii. Se vedea că era fabricată dintr-un metal
special, de culoare roşiatică şi nu avea toarte. Capacul elegant nu lăsa să fie văzut
conţinutul. Cezar 1-a ridicat şi atunci, aplecându-mă înainte am putut discerne în interior
un praf strălucitor, foarte fin, de culoare albă. în mod curios, pereţii interiori ai amforei radiau
discret o uşoară lumină albastră, care scotea şi mai mult în evidenţă sclipirile aproape
magice ale pulberii albe.
— S-a analizat o mostră din această pulbere, mi-a explicat Cezar. Cercetătorii
americani au rămas consternaţi să constate că ea reprezintă o structură cristalină
necunoscută a aurului monoatomic. Acesta reprezintă un derivat al aurului, care are culoarea
alb-strălucitoare şi atomii plasaţi într-o reţea bidimensională, spre deosebire de aurul
obişnuit, care are culoarea galbenă şi atomii plasaţi în reţea tridimensională.
Pulberea de aur monoatomic este foarte dificil de obţinut, mai ales în formula de puritate
foarte mare, aşa cum o prezintă unele texte antice şi puţinele referiri alchimice autentice
din perioada Evului Mediu. Practic vorbind, ştiinţa actuală nu a putut obţine până în prezent
această puritate extraordinară a pulberei de aur monoatomic, dar chiar şi în acest caz au fost
observate efecte terapeutice incredibile asupra ţesuturilor vii, în special în ceea ce priveşte
capacitatea lor de regenerare. De aceea există încă foarte puţine surse de informare cu privire
la tehnologia de obţinere a aurului monoatomic şi din câte am înţeles de la unul dintre
savanţii americani, există un mare interes din partea NASA pentru cercetarea în această
direcţie, întrucât au fost investite fonduri uriaşe.
Nu auzisem niciodată, până în acel moment, despre aurul monoatomic şi nici nu îmi
era prea clar la ce poate fi întrebuinţat.
— Dar de ce manifestă unele persoane aşa mare interes pentru această pulbere? 1-
am întrebat pe Cezar. L-ai anunţat pe senior Massini de existenţa aurului?
— Venerabilul era informat încă înainte de a se pătrunde aici despre pulberea din
amforă. Nu ştiu cum, nu ştiu de unde avea elita masonilor asemenea surse de informare, dar în
mod sigur ea cunoştea de mult existenţa pulberei monoatomice în acest loc. M-am întrebat şi eu
de ce senior Massini era atât de interesat să intre în posesia ei. Am discutat cu savanţii noştri
şi cu cei americani, care se pare că sunt mai în temă cu acest subiect. Mi-au spus că, în forma
ei pură, pulberea stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi energetice la nivel celular
118
şi mai ales la nivel neuronal. Cu alte cuvinte ea provoacă un proces foarte accelerat de
întinerire. Ei mi-au destăinuit că, teoretic, un om poate să trăiască în acelaşi corp fizic timp de
mai multe mii de ani, cu condiţia să consume, la anumite intervale de timp şi într-o cantitate
bine determinată, această pulbere. Este uluitor şi aproape de neconceput pentru condiţia şi
mentalitatea omului contemporan, dar aceasta explică multe aspecte enigmatice din istoria
omenirii, legate de longevitatea incredibilă a unor personaje importante şi, de asemenea,
luminează intenţiile ascunse ale elitei mondiale a masonilor.
Îmi pierise graiul de surpriză. Am rămas ţintuit în loc, aşteptând şi alte explicaţii de la
Cezar.
— Tehnologia modernă nu ne permite încă să obţinem puritatea pulberii monoatomice,
care este necesară pentru declanşarea procesului energetic general de revitalizare şi întinerire
a trupului. Mai mult decât atât, analiza eşantionului din această pulbere a arătat că atomii de
aur sunt dispuşi într-o reţea plană, dar ei sunt combinaţi cu atomii unui alt element care nu este
cunoscut încă pe Pământ. Aceasta complică şi mai mult lucrurile, deoarece nu se ştie ce
alte caracteristici prezintă pulberea, în afara celor menţionate în textele din antichitate, pe care
de altfel savanţii conservatori le ignoră în totalitate.
Cezar m-a îndemnat să păşesc pe suprafaţa pătratului, în faţa micului dom din centru.
— Aceasta va fi una din marile surprize pe care le vei avea în această sală, dacă crezi că te
mai poate impresiona ceva în acest moment, a glumit el.
Am văzut atunci, proiectată din fanta domului, o imensă hologramă cu elemente
în mişcare. Am înţeles aproape imediat că erau redate sintetic aspectele principale ale
trecutului extrem de îndepărtat al omenirii, chiar de la originea sa. Am putut să mă conving
astfel, în mod foarte clar, de falsitatea teoriei evoluţioniste a lui Darwin în ceea ce priveşte
specia umană. Eroarea ei fundamentală nu consta atât în concepţia pe care a promulgat-o, ci
mai ales în necunoaşterea unor elemente concrete care s-au petrecut pe Pământ într-un
trecut uluitor de îndepărtat, elemente pe care eu le-am vizionat atunci într-o sinteză care a
fost realizată într-un mod excepţional de inteligent şi totodată profund intuitiv. De emoţie, am
simţit că mi se înmoaie picioarele şi m-am aşezat în genunchi, privind în continuare imaginile
reale ale celor mai importante evenimente din istoria omului, incluzând adevărata sa origine
care naşte atâtea controverse în zilele noastre. Din păcate nu mi s-a permis să relatez în
această carte anumite aspecte esenţiale ale trecutului planetei noastre, pe care le-am
vizionat într-o formă condensată, exact aşa cum au avut ele loc, cu zeci şi sute de mii de ani
înainte. Aceasta a fost condiţia pe care Cezar m-a rugat să o respect, pentru a ne încadra în
termenii acordului bilateral ultrasecret dintre România şi SUA. Mărturisesc cu sinceritate
însă, că după aprecierile mele, 90% din ceea ce se cunoaşte în mod oficial la ora actuală
despre istoria omenirii este fals şi contrafăcut, în mod incredibil, ceea ce este considerat că s-a
petrecut cu adevărat este în mare parte minciună, în timp ce miturile şi legendele care umplu
cărţile de poveşti şi sunt considerate de majoritatea oamenilor un produs al fanteziei
debordante, sunt aproape în totalitate adevărate. Această stranie „inversiune" a cauzat de-a
lungul -timpului multe probleme şi conflicte între oameni.
Majoritatea ideilor şi presupunerilor arheologilor şi oamenilor de ştiinţă sunt false,
chiar dacă dovezile care au rămas sunt uneori foarte evidente pentru a le modifica părerile
eronate. Unele „fantezii" ale savanţilor şi cercetătorilor, cum ar fi hilara teorie a dispariţiei
dinozaurilor acum şaizeci şi cinci de milioane de ani sau considerarea vechilor continente ale
Atlantidei şi Lemuriei ca fiind un mit, sunt acum complet spulberate, pentru că eu am văzut
atunci şi acolo, cât se poate de clar,cum s-au petrecut lucrurile în realitatel Probabil, însă,
că pentru mulţi oameni de ştiinţă este mult mai confortabil să „doarmă" liniştiţi, în loc să accepte
provocarea necunoscutului şi saşi recunoască limitele.
Din când în când, atunci când ajungea la un moment notabil în timp, proiecţia
holografică păstra imaginea evenimentului dar pe fundal apărea harta cerului, cu poziţiile
marcate ale principalelor stele şi constelaţii la momentul respectiv. Cezar mi-a explicat că
aceasta s-a dovedit o metodă foarte simplă de datare istorică, pentru că savanţii nu au avut altceva
de făcut decât să suprapună acele poziţii ale astrelor cereşti peste poziţia lor actuală, obţinând
119
astfel perioadele relative de timp când s-au petrecut acele evenimente. Problema era că
perioada de timp acoperită de proiecţiile holografice era enormă, de mai multe sute de mii de
ani, ori ciclul precesional al Pământului de 25.920 de ani aduce constelaţiile - în poziţia lor
relativă faţă de planeta noastră - pe aceeaşi poziţie la perioade care sunt multipli de 26.000 de
ani. Soluţia era să se urmărească proiecţia holografică de la început până la sfârşit şi să se
observe câţi „ani platoni-cieni" (de aproximativ 26.000 de ani fiecare) sunt astfel evidenţiaţi.
Aşa, de pildă, s-a putut ajunge la concluzia că ansamblul din Munţii Bucegi a fost construit acum
50-55.000 de ani în urmă, deoarece a fost proiectată chiar imaginea Marii Galerii şi a sălii
principale, cu toate obiectele exact aşa cum le-am găsit noi, având pe fundal poziţia
constelaţiilor faţă de Pământ. După aceea imaginea a mai apărut o dată, ca punct de reper, pentru a
semnifica trecerea a două perioade cosmice de precesie a echinocţiilor.
„Lecţiile" erau uşoare şi totuşi extrem de bulversante prin conţinutul lor. Am văzut
adevărul despre vechea civilizaţie egipteană şi despre felul în care au fost construiţe marile
edificii de pe teritoriul Egiptului, adevăr care este în totalitate altul decât inepţiile susţinute în
prezent de egiptologi. Am văzut ce s-a petrecut în realitate la Potop şi unde au fost germenii
civilizaţiei umane care a urmat marelui diluviu şi care a populat mai apoi teritoriul Europei, Asiei şi
Africii, însă nici aceste aspecte nu mi s-a îngăduit să le revelez deocamdată, întrucât implică
unele realităţi mult prea şocante pentru mentalitatea, ideile şi cunoştinţele omului
contemporan.
Iniţial am crezut că proiecţia holografică îmi va arăta trecutul omenirii, începând de la
originile sale şi până în momentul construirii ansamblului din Munţii Bucegi. Mai apoi am
văzut că proiecţiile prezentau derularea principalelor aspecte istorice ale evoluţiei diverselor rase
pe planeta noastră până în secolul al V-lea d.H. Aceasta însemna fie că uriaşii care au
construit întregul dipozitiv din interiorul muntelui stăpâneau foarte bine accesul la clişeele
temporale, fie - ceea ce pare mai probabil, datorită imensei perioade de timp care a fost
acoperită de proiecţia holografică - că ei „actualizau" într-un mod misterios bagajul informaţiei
holografice. Se pare că ultima astfel de actualizare a avut loc în apropiere de anul 500 d.H.
Nimeni nu putea spune, însă, care era motivul pentru care informaţiile istorice se opreau la acea
perioadă.
Am văzut, într-o tulburătoare desfăşurare de imagini, existenţa lui lisus şi răstignirea lui
pe cruce, care şi astăzi este negată de unii. Trebuie să spun că în acea perioadă de timp s-au
petrecut fapte cu mult mai uluitoare decât cele prezentate în Evanghelii. Proiecţiile mi-au
revelat, de asemenea, multe persoane dintre cele care au asistat pe colină la răstignirea lui lisus,
care nu erau din acel timp, ci veniseră acolo din alte perioade istorice. Acele fiinţe umane, care
nu se deosebeau la îmbrăcăminte de evreii prezenţi la momentul răstignirii, aveau totuşi trăsături
ale chipului complet diferite de ale acestora şi tocmai de aceea urmăreau să-şi ascundă
faţa cât mai mult sub faldurile hainelor.
Holograma a mai prezentat secvenţial vieţile şi misiunile spirituale ale altor personaje
excepţionale, care cu adevărat făceau dovada unor uluitoare înzestrări divine, din trecutul
foarte îndepărtat al omenirii. Am văzut astfel acţiunile unor mari reformatori spirituali încă
de acum aproximativ 18-20.000 de ani, despre care nu se ştie absolut nimic. Pe atunci, însă,
sistemul social si distribuţia populaţiilor pe întreaga planetă erau complet diferite de ceea
ce se cunoaşte în prezent, iar arheologii, antropologii şi istoricii ar trebui să-şi revizuiască din
temelii concepţiile pe care le au despre acele timpuri.
Au fost atât de multe elemente pe care le-am vizionat atunci şi ele au fost prezentate
într-un mod atât de compactat, încât mi-ar fi necesare, fără îndoială, câteva sute de pagini
pentru a le descrie măcar aproximativ. Totuşi, proiecţia holografică a durat numai o oră şi
jumătate. Chiar şi cei doi ofiţeri care asigurau securitatea sălii şi cele şase santinele plasate
la intrările tunelurilor urmăreau cu toţii uluiţi şi în tăcere derularea imaginilor, deşi în mod
evident nu era prima dată când vedeau aşa ceva.
După dispariţia hologramei am rămas mai mult timp nemişcat, privind în gol. Intr-un
târziu, Cezar mi-a spus că era timpul să ne întoarcem la bază, deoarece aceea era limita la
care eu puteam să am acces în interiorul Sălii Proiecţiilor. Am privit în faţă. Dincolo de
120
pătratul pe suprafaţa căruia încă mă mai aflam nu mai erau decât deschiderile gigantice,
aproape înfricoşătoare, ale celor trei tunele enigmatice din peretele muntelui, aflate cam la
douăzeci de metri depărtare. In faţa fiecăreia dintre ele, la o distanţă de şapte-opt metri se
afla câte un tablou de comandă asemănător cu panoul mare de comandă, amplasat
central, însă ele aveau dimensiuni mai mici decât acesta.
L-am întrebat pe Cezar care era misterul extraordinar al celor trei tunele. Mi-a explicat
că elementele legate de această problemă nu mi le poate dezvălui, dar îmi poate spune că
ceea ce s-a aflat în legătură cu giganticele culoare din munte s-a datorat, de asemenea, unor
proiecţii holografice care erau comandate de la pupitrul de comandă al fiecărui tunel în
parte. Singurul aspect pe care mi-1 putea dezvălui era că cele trei tunele se îndreaptă pe mii de
kilometri în trei zone diferite ale planetei. Tunelul din stânga are celălalt punct de legătură în
Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip, între Sfinx şi
Marea Piramidă de pe platoul Gizeh, lângă Cairo. Tunelul din dreapta are corespondenţă cu o
structură care de asemenea se află în interiorul unui munte din Podişul Tibet. Aceasta este
însă mai mică decât cea din munţii noştrii şi nu atât de complexă. Din acest al doilea tunel
există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de
curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre şi face conexiunea cu structura din subsolul
Irakului, lângă Bagdad. De la aceasta, în continuare, mai există o ramificaţie până în
subsolul podişului Gobi din Mongolia.
Al treilea tunel, care era plasat central în Sala Proiecţiilor, face obiectul - aşa după
cum mi-a spus Cezar - unui secret la nivel mondial, asupra căruia SUA dorea garanţii foarte
ferme. La acel moment, nici Cezar şi nici generalul Obadea nu cunoşteau elementele noi ale
discuţiilor româno-americane, însă cert era faptul că se perfecta un fel de „schimb" reciproc
avantajos. Cunoscând teribila influenţă politică a masonilor şi relaţiile venerabilului Massini
în structurile politice ale celor două ţări, puteam bănui că se încearcă o „preluare" treptată a
con- trolului asupra bazei de către factori externi intereselor statului nostru. Din fericire,
Cezar mi-a mărturisit că există totuşi şi persoane foarte importante în aparatul nostru politic
şi administrativ care în prezent cunosc maşinaţiile odioase ale masoneriei mondiale şi
care se opun cu vehemenţă influenţei acesteia, mai ales în ceea ce priveşte controlul asupra
marii descoperiri din Munţii Bucegi. El mi-a mai spus că tunelul central coboară în
interiorul scoarţei planetei şi chiar că o depăşeşte pe aceasta, dar nu a vrut să-mi ofere mai
multe elemente. A remarcat că imaginile hologramei care corespundeau acelui gigantic
coridor în munte erau aproape incredibile dar că, în acelaşi timp, ele puteau oferi un posibil
răspuns cu privire la originea structurii din interiorul muntelui în care ne aflam noi şi a celor
care au construit-o.
Înainte de a părăsi sala, Cezar mi-a spus că se efectuau deja, în cel mai mare secret,
pregătiri intense pentru o expediţie mai întâi prin tunelul spre Egipt, apoi către cel din Tibet
şi abia în final urma să se organizeze marea expediţie către interiorul Pământului prin
tunelul central. Discuţiile bilaterale româno-americane au decis să se formeze o echipă de
şaisprezece oameni de elită, care de fapt provenea din fuziunea unei echipe de şase americani
şi a unei echipe de zece români. Conducerea operaţiunii -i-a fost încredinţată lui Cezar,
căruia cu acea ocazie i-a fost atribuit imediat gradul de colonel-SRI. Mi-a explicat că
investirea în grad era importantă mai ales în contextul psihologic al echipei.
Plecarea urma să aibă loc la sfârşitul lunii septembrie, 2003, deoarece pregătirile
erau complexe. Cezar nu mi-a dezvăluit nimic din ceea ce se afla în aceste tuneluri, deşi
structura lor era diferită de cea a Marii Galerii din Munţii Bucegi. El nu mi-a spus nici cum
se va efectua deplasarea prin tuneluri, având în vedere că trebuiau parcurşi mii de kilometri,
în sfârşit nu mi-a oferit nici un detaliu cu privire la imaginile holografice care
corespundeau fiecărei ţinte de deplasare în parte.
Chiar şi aşa, însă, consider că elementele prezentate aici pot face obiectul cel puţin a
unor reflecţii profunde, care să ne pregătească pentru evenimentele viitoare. Din raţiuni
evidente am omis în mod deliberat precizarea unor date care să conducă la identificarea zonei
muntoase în care s-a făcut marea descoperire.
121
La un an de la vizita mea în acel loc continui să am la fel de vii în minte şi în inimă
impresiile copleşitoare pe care le-am trăit pe parcursul celor câteva ore ale prezenţei mele în
atmosfera aproape ireală, creată de tainica structură din interiorul muntelui. Deasupra tuturor
acestor revelaţii pluteşte însă enigma ancestrală a Timpului şi a înţelepciunii celor care au
reuşit să-1 controleze, aşteptând cu răbdare zeci de milenii momentul în care noi vom
ajunge să cunoaştem adevărul...



SFÂRŞIT

joi, 20 iulie 2017

Partea 22 Viitor cu cap de mort

În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a ajuns la un
acord final de colaborare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau interesele
ambelor ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea
de amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în viitor. A doua zi,
după ce apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu
maximă promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care ai
văzut-o deja în interiorul bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe
probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate. Apoi a fost forat
hangarul imens în munte, pe care 1-au amenajat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au
instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează să fie
dezvoltate şi în zilele următoare. De aceea, în unele zone din Sala Proiecţiilor nu vei putea avea
acces, dar îţi voi spune eu pe scurt ce se găseşte acolo.
Sala Proiecţiilor
Cezar îmi făcu semn să înaintez. Marea Galerie se termina brusc în aula gigantică din
interiorul muntelui, care măsura în înălţime cam treizeci de metri şi avea o lungime pe care am
apreciat-o la aproximativ o sută de metri. Sala Proiecţiilor, care practic era delimitată de scutul
energetic, avea dimensiuni ceva mai mici decât cele ale aulei din munte, înălţimea Sălii
Proiecţiilor era de circa douăzeci de metri, poate chiar mai mult.Ea îmi apărea ca fiind
imensă. De la capătul coridorului până la scutul energetic, în linie dreaptă erau cam şapte-opt
metri; această distanţă era delimitată de două borduri din acelaşi material care învelea şi coridorul.
Bordurile înaintau până în dreptul scutului, exact la lăţimea coridorului. De o parte şi de alta a
acestor borduri erau plasate cele patru vehicule electrice.
Am păşit cu emoţie din coridor pe porţiunea ca o scurtă pistă, delimitată de borduri.
Aceea mi s-a părut clipa adevărului. Urma să pătrund în inima unui mister tăinuit de zeci de
mii de ani şi să mă număr printre cei extrem de puţini care au avut acces la revelarea enigmei lui.
— Scutul energetic are rolul de a delimita sala, ca un perete, de restul cavităţii din munte
şi, de asemenea, de a proteja de diverse influenţe exterioare nefaste, a spus Cezar, făcându-mă
astfel să revin din gândurile mele. El are doar o singură cale de acces necondiţionat, ca o uşă,
exact în faţa ta.
Într-adevăr, îndată ce am ajuns mai aproape de zidul energetic, porţiunea din scut care
era delimitată de cele două borduri a devenit mai întâi străvezie şi apoi a dispărut complet,
marcând astfel cu precizie conturul unei intrări înalte de aproximativ cinci metri. Am păşit în
interiorul marii săli, urmat îndeaproape de Cezar, în spatele nostru scutul a redevenit
112
compact. Cezar mi-a explicat că aceea era singura porţiune de acces în sală; în oricare altă parte a
scutului s-ar fi acţionat, el respingea ca un zid de nepătruns orice tentativă de penetrare. Totuşi,
materia organică sau anorganică ce intra în contact cu el nu avea de suferit, ca în cazul primului
baraj energetic, dar nici nu-1 putea străpunge. Scutul era precum o proiecţie holografică
perfectă, însă consistenţa lui era pur energetică, oferind aceeaşi impresie de viu ca şi în cazul
materialului care învelea coridorul, în interior, suprafaţa scutului nu mai avea aceeaşi culoare
albastră, ci alb-aurie, reflectând o lumină clară şi intensă, dar care nu obosea absolut deloc ochii.
Am observat că, spre deosebire de marea aulă din munte, care o cuprindea, Sala Proiecţiilor era
aproape circulară.
Am privit cu nesaţ acel spaţiu vast, care printr-un ciudat efect optic mi se părea gigantic
precum spaţiul cosmic. Solul era acoperit cu acelaşi material ca cel din Marea Galerie, dar
aici lumina specială determina reflectarea în compoziţia lui a unor nuanţe mirifice de
culoare turcoaz. Aveam certa impresie că mă aflam într-o altă lume; aproape nimic din ceea ce
vedeam nu corespundea cu valorile şi dimensiunile uzuale ale civilizaţiei în care trăiam şi cu care
mă obişnuisem.
Privirea mi-a fost atrasă chiar de la început de partea din spate a sălii, diametral opusă
locului în care ne aflam noi. Pe jumătate din circumferinţă, sala făcea corp comun cu peretele din
rocă al muntelui. Scutul energetic nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona din faţă prin
care am intrat, ci se curba sub forma unei cupole până la aproximativ zece metri înălţime de
la sol, oprindu-se în peretele muntelui; astfel, Sala Proiecţiilor avea jumătatea din spate a
circumferinţei acoperită de zidul de rocă a muntelui .
În acel masiv perete din piatră, înalt de circa zece
VEDERE DE SUS A AULEI DIN INTERIORUL MUNTELUI
doisprezece metri, am văzut dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar
celelalte două simetric, de o parte şi de alta a acesteia.
Erau luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. De la acea distanţă nu puteam să remarc
cu claritate celelalte aspecte, deşi vedeam că în jurul fiecăreia dintre cele trei galerii existau
şi alte dispozitive. Am putut să remarc, însă, că acele guri de tunel erau păzite şi ele, ca şi
intrarea în Marea Galerie, de câte doi militari pentru fiecare tunel.
M-am întors nedumerit către Cezar.
— Aţi montat sisteme de securitate chiar şi aici? Dece? Unde duc aceste tunele?
— Aceea este zona în care tu nu ai acces. Este strict interzisă prin protocolul secret
113
care a fost semnat între statul român şi SUA. îţi pot furniza unele informaţii generale în
această direcţie, dar anumite lucruri trebuie să rămână ascunse, cel puţin un anumit timp
de acum înainte. Să începem de aici, zise Cezar arătându-mi undeva, în dreapta mea.
M-am întors şi am văzut un şir de mese imense din piatră, în formă de „T", care
erau dispuse de-a lungul peretelui, urmând curbura acestuia. Nici una dintre mese nu avea o
înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra erau tăiate în relief, cu o
uimitoare precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută, care semăna oarecum cu
caracterele scrierii cuneiforme din antichitate. Nu exista decât o singură linie de astfel de
semne pe grosimea fiecărei mese. Scrierea era complicată, dar conţinea şi simboluri mai generale,
cum ar fi triunghiul şi cercul. Deşi semnele nu erau vopsite, totuşi ele ieşeau în evidenţă printr-o
uşoară radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.
Erau câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele am putut vedea diferite
obiecte a căror utilitate nu o cunoşteam, în orice caz, păreau a fi instrumente tehnice, servind
anumitor aplicaţii ştiinţifice. De la multe dintre acestea coborau spre sol o mulţime de fire albe
translucide, care se adunau în nişte cutii dreptunghiulare aflate în afara mesei, direct pe sol.
Cutiile erau dintr-un metal lucios, argintiu, care nu putea fi zgâriat. Am încercat să mişc una
dintre ele, însă era foarte bine ancorată în sol. Cablurile fine erau extrem de flexibile şi uşoare, iar
în interior puteam observa mici impulsuri luminoase, care „alunecau" pe toată lungimea lor.
Două dintre mese erau goale, fiind acoperite doar cu un strat de praf foarte fin de culoare
portocalie. Cezar mi-a spus că s-au prelevat eşantioane din acel praf, care au fost trimise
pentru o analiză preliminară la laborator, în bază, dar încă nu se primise nici un rezultat.
Adevărata surpriză a constituit-o, însă, elementul distinctiv care i-a determinat pe cei din
echipa de cercetare să dea numele de Sala Proiecţiilor acelei uriaşe aule din mijlocul muntelui.
Atunci când treceam prin dreptul unei mese se activa simultan pe suprafaţa ei o proiecţie holografică
care prezenta aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale
colorate erau perfecte şi foarte mari, având o înălţime de aproape doi metri şi jumătate. Datorită
faptului că mesele erau înalte, nu-mi puteam da seama care era sursa ae proiecţie a hologramelor.
Am aflat de la Cezar că suprafaţa dreptunghiulară a meselor din piatră şlefuită avea în
centru o fantă îngustă, măsurând câteva zeci de centimetri în lungime, paralelă cu latura mare a
mesei; din fanta respectivă apăreau proiecţiile holografice.
— Tehnologia utilizată a fost formidabilă, mi-a spus Cezar. Proiecţiile rulează singure,
însă în acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge suprafaţa mesei.
Am mers la o masă lângă care se afla o scară-trepied adusă de echipele din bază şi am
urcat câteva trepte până am ajuns cu trunchiul deasupra mesei. Aceasta avea o lungime de
aproape cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate. Era acoperită cu o peliculă dintr-un
material ca sticla care nu era însă transparent, ci întunecat. Puteam să-mi urmăresc capul şi
trunchiul care se reflectau ca într-o oglindă pe suprafaţa acelei pelicule lucioase, de culoare albastru
închis cu tentă fumurie. Pelicula era împărţită în mai multe pătrate mari, delimitate prin linii
drepte, verticale şi orizontale, care formau un fel de cadrilaj. Din fanta centrală ieşeau razele care
formau holograma, într-un fascicul perfect coerent. Se pare că domeniul respectiv era biologia,
deoarece în faţa ochilor mei se derulau imagini cu plante şi animale, unele dintre ele fiindu-mi
complet necunoscute. Am atins uşor unul dintre pătrate, care era şi cel mai mare, şi holograma a
început să înfăţişeze structura anatomică a corpului uman; de fapt, mi-am dat curând seama
că era vorba despre propriul meu organism, după un semn specific pe care îl aveam pe braţ. Deşi
nu mă mişcăm, am văzut atunci imaginile holografice ale diferitelor zone ale trupului meu care
se rotea mereu, fiind prezentat din diferite unghiuri. Dacă ridicam degetul de pe acel pătrat,
reveneau imaginile cu plante şi animale; dacă mişcăm degetul în interiorul pătratului,
imaginea pătrundea în interiorul corpului, oferind astfel proiecţia organelor interne, în
funcţie de poziţia degetului pe suprafaţa pătratului. Am constatat că, deplasând degetul întrun
anumit fel, obţineam o mărire din ce în cea mai mare a zonei pe care o observam.
Uluirea mea nu cunoştea margini, deoarece am înaintat astfel până la dimensiuni
incredibil de mici, trecând de celulele individuale, de nucleul lor şi ajungând până la domeniul
molecular. Credeam că visez, însă vedeam efectiv o moleculă componentă a propriului mei
114
ficat, care era prezentată la o dimensiune enorma, în câteva clipe depăşisem cu mult până şi
cele mai îndrăzneţe visuri ale oamenilor de ştiinţă contemporani. Imaginea înfăţişa mai mult
un fel de nor energetic care îşi modifica mereu culoarea, probabil datorită schimburilor
energetice care se efectuau în timp real, însă în diferitele lui puncte observam un fel de condensări,
legate între ele printr-un fel de punţi care vibrau continuu. M-am gândit că acelea
puteau fi cafenele moleculare. Când am mers însă mai departe cu rezoluţia şi am intrat în
domeniul atomic, imaginea s-a fixat pe unul dintre atomi, dar a devenit nesigură şi s-a blocat.
Vedeam atunci ceea ce interpretam a fi un atom, precum o ceaţă difuză de energie cu un
centru foarte mic şi luminos.
Uluit, am atins alte pătrate din cadrilaj. De fiecare dată pătratul respectiv se
lumina în portocaliu şi în interiorul lui apăreau semne ale scrierii necunoscute. Am parcurs
fascinat mai multe pătrate, urmărind proiecţii incredibile ale vieţii de pe alte corpuri cereşti.
Am constatat că, dacă atingeam simultan suprafeţele a două pătrate diferite, imaginea
holografică căpăta automat specificuj. unei analize ştiinţifice foarte complexe,
prezentând moleculele de ADN ale fiinţelor respective şi posibilităţile de compatibilitate între
ele. Imaginile erau însoţite pe lateral de linii verticale din scrierea ciudată, care probabil
erau observaţii, comentarii sau indicaţii la analiza care era efectuată. Acestea erau
dinamice şi prezentau în succesiune fazele posibile ale mixării celor două forme de viaţă, în
final apărea forma mutantă cea mai probabilă, ca o combinaţie între cele două informaţii
genetice.
Am coborât scara tremurând. Mintea mea refuza să mai judece coerent, începuseră
să-mi apară gânduri stranii, de genul că mi s-a întins o farsă sau că totul este doar un joc în
vis. Dându-şi seama ce se petrece cu mine, Cezar îmi linişti treptat tendinţele paranoice care
fuseseră declanşate cel mai probabil de şocul mult prea mare provocat de avansul
tehnologic la care avusesem acces într-un timp foarte scurt. Mi-am revenit în câteva minute
şi am zis:
— Aici poţi să petreci ani în şir fără să te plictiseşti! Aproape că nu-mi vine să cred că
au atins un nivel tehnologic atât de avansat. Cine erau? Nu se poate să nu ştii.
Când îmi răspunse, Cezar era foarte serios.
— Oricât ţi-ar părea de ciudat, până în acest moment nu avem nici un indiciu. Este ca
şi cum au dorit să ne lase toată această zestre de valoare incomensurabilă, dar nu au vrut să ştim
cine au fost. Singurul aspect pe care-1 putem bănui este acela că, probabil, erau foarte înalţi.
Altfel nu putem explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor de aici. Totuşi,
poţi să fii mândru, căci în ultimii cincizeci de mii de ani ai fost primul care ai investigat masa
„biologiei" şi încă destul de amănunţit. M-a impresionat în special metoda încrucişărilor.
Interesant, cercetătorii noştri nu descoperiseră încă varianta atingerii simultane a pătratelor. E
drept, însă, că a trebuit să facem foarte multe într-un timp foarte scurt. La urma urmelor, sunt
doar cinci-şase zile de când am pătruns în această sală şi doar trei zile de studiu efectiv.
Am mers mai departe. Pe fiecare latură a sălii, până la jumătate, erau dispuse câte
cinci mese uriaşe, cam la şapte metri distanţă de scutul protector. Am trecut rapid prin
dreptul fiecăreia, deoarece Cezar m-a anunţat că prezenţa mea acolo era limitată în timp.
De altfel, aducerea mea la bază a constituit rodul unei intervenţii cu totul speciale a
generalului Obadea, deoarece nici chiar Cezar nu ar fi putut dispune acea măsură.
În Sala Proiecţiilor se aflau cinci români şi trei americani. Cele trei tunele uriaşe din
spatele sălii erau păzite de câte o pereche de militari, iar doi ofiţeri asigurau
supravegherea generală a sălii.
— Consemnul este să nu atingă nimic şi să nu proiecteze nimic atunci când sunt
singuri, mi-a explicat Cezar.
— Bine, dar ce păzesc ei aici? Mai bine zis, de cine anume? am întrebat contrariat.
— Acesta este protocolul, în plus, aşa cum ţi-am spus, există unele elemente pe care nu
pot să ţi le destăinui, dar ele sunt în legătură tocmai cu aceste măsuri de siguranţă.
Mi-am continuat „pelerinajul" rapid prin dreptul fiecărei mese. Erau proiecţii din
domeniul fizicii, cosmologiei, astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un domeniu care
115
prezenta caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente - care nu toate aveau aparenţă
umană - şi un domeniu al religiei. Informaţiile, doar din câte am putut să-mi dau eu seama
într-un timp foarte scurt, erau atât de vaste, încât ar fi necesitat studiul continuu al unor
numeroase echipe de oameni de ştiinţă timp de mai mulţi ani, fără teama că s-ar putea
epuiza. Totul îmi crea mai curând impresia unei formidabile biblioteci a universului, care
fusese sintetizată în mod genial de o civilizaţie enigmatică, extrem de avansată atât din punct
de vedere spiritual, cât şi tehnologic.
M-am îndreptat spre mijlocul sălii, unde se afla un fel de podium înalt de circa doi
metri şi jumătate, având cinci trepte care uşurau accesul pe suprafaţa lui. întreaga construcţie
era realizată din acelaşi material ca cel din Marea Galerie. Am urcat treptele împreună cu Cezar
şi am ajuns în faţa unui dispozitiv care semăna cu o cabină circulară, ecranată, dintr-un
material transparent. Aceasta era înaltă de aproximativ trei metri şi jumătate şi lată de un metru
şi jumătate. De fapt, reprezenta o jumătate de cilindru, având în interior mai multe
instalaţii complicate. Cam la o treime de la baza cilindrului, din peretele lui ieşea un fel de
platformă, iar mai sus existau nişte vergele metalice cu un fel de senzori la capete.
— Noi am tras concluzia că aceasta reprezintă o instalaţie de emisie mentală, a spus
Cezar, un posibil amplificator al energiei gândului, o veritabilă „maşină a gândului". Este
structurată în mod clar după proporţiile constructorilor ei. Senzorii metalici pe care îi vezi mai
sus se potrivesc perfect pe capul unui om înalt de aproximativ trei metri şi jumătate, care stă
aşezat pe această platformă. Din păcate, nu am avut încă posibilitatea să ne dăm seama
cum lucrează. Trebuie făcute anumite adaptări, dar în perioada următoare vor sosi mai multe
transporturi americane cu aparatură de ultimă tehnologie şi echipe de specialişti pentru a
începe o cercetare sistematică a întregului loc.
— Ştii cumva care era scopul în care utilizau acest dispozitiv? am întrebat eu cu mult
interes. Cred că îi acordau foarte mare importanţă, din moment ce ocupă poziţia centrală în
sală.
— Este adevărat, dar încă nu putem şti adevărata ei menire. Probabil că fiinţa care
se conecta la senzori în interiorul cilindrului era capabilă să controleze energii psihice
foarte mari şi să le direcţioneze corespunzător, dar deocamdată îmi este imposibil să-mi dau
seama cu precizie care era ţinta acelor energii.
Am coborât şi am mers mai departe, trecând dincolo de acel podium. La o distanţă de
vreo cincisprezece metri pe aceeaşi linie centrală am văzut ceea ce, în termenii actuali este
considerat un tablou de comandă. Nu era prea mare; avea forma pătrată cu latura cam de un
metru şi se sprijinea pe un picior central care ieşea din sol. Nu puteam să văd prea bine
ce se afla pe suprafaţa lui, deoarece şi el, ca şi celelalte obiecte din sală, avea o înălţime
respectabilă, puţin deasupra capului meu.
Am adus o altă scară-trepied şi am urcat câteva trepte. Am rămas uluit de modul în
care fusese conceput. Era foarte complicat, dând impresia unei reţele de proiectare a plăcilor
de computer, iar ceea ce noi numim butoane, acolo erau reprezentate de simboluri
geometrice precise, având culori diferite. Am observat triunghiuri, pătrate şi spirale, care erau
cele mai multe. La mijlocul tabloului de comandă existau două fante paralele din care ieşeau
în afară, pe o înălţime de vreo douăzeci de centimetri, două pârghii metalice pe care noi leam
putea asocia cu două manete. Ambele erau aduse în poziţia inferioară, la baza fantelor şi
în mod clar ele puteau culisa spre în sus. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost un
pătrat mare, care era plasat în partea dreaptă a tabloului de comandă, spre colţul de jos. în
mijlocul acestuia se afla un „buton" roşu, reprezentat de un cerc, cu mult mai mare decât
restul semnelor de pe tablou. Am estimat diametrul cercului cam la zece centimetri. El era
încadrat de o serie de semne complicate, care păreau că fac parte din aceeaşi scriere
necunoscută. Era singura zonă de pe tablou care era însemnată în acest fel.
Cezar, care mă privea de jos, m-a rugat să nu ating absolut nimic de pe tabloul de
comandă şi cu atât mai puţin „butonul" roşu, dar mi-a sugerat să-mi trec palma pe deasupra
pătratului în care se afla acesta. Am făcut ce m-a rugat şi imediat în faţa mea, la aproximativ
doi metri de tablou, a apărut o hologramă imensă care prezenta o imagine a Pământului
116
luată din atmosferă, de la vreo douăzeci şi cinci de kilometri înălţime. Am recunoscut cu
emoţie lanţul munţilor carpatici şi curbura lor specifică, însă am observat cu surprindere
scurgerea unor imense cantităţi de apă către şes şi câmpie, până când solul a rămas liber.
Apoi peste imaginea din hologramă s-a suprapus, într-o parte, proiecţia pătratului
argintiu cu marele buton roşu din interiorul său, care se afla pe tabloul de comandă.
Butonul clipea intermitent, în timp ce semnele din lateralele lui se modificau cu mare viteză,
schimbându-şi mereu culoarea. Am văzut cum, treptat, din solul teritoriului care azi
cuprinde întreaga Românie şi o mare parte din Ungaria şi Ucraina, apar şuvoaie tot mai
mari de apă, ca nişte râuri gigantice, din toate direcţiile, îndreptându-se către munţi şi către
podişul Transilvaniei. Apoi, imaginea s-a focalizat mai aproape şi am văzut cum, într-un timp
foarte scurt, întreaga Românie devenise, practic, o nouă mare, din care apăreau doar în unele
zone vârfurile munţilor sau mici petece de pământ, ca nişte insule.
În acel moment, proiecţia pătratului cu butonul roşu s-a stabilizat pe imaginea
hologramei, fără să mai clipească. Imediat, însă, în partea stângă a hologramei a apărut
proiecţia celor două fante centrale şi a manetelor de pe tabloul de comandă care au început să
culiseze încet spre în jos. Observam concomitent cum apele încep să se retragă de pe teritoriul
ţării noastre, însă în mod ciudat ele se îndreptau spre sud doar spre un singur punct, pe care 1-
am localizat undeva în masivul Retezat, cel mai probabil în zona munţilor Godeanu. întreaga
mare de apă s-a scurs în pământ prin acel loc şi din nou teritoriul României apărea uscat,
cu formaţiunile geologice pe care le cunoaştem astăzi. Totuşi, în zona de curbură a munţilor
carpatici, la o anumită distanţă de aceştia spre est, adică pe teritoriul Vrancei de astăzi, am
observat o fantă de culoare închisă, a cărei lungime am apreciat-o la aproximativ treizeci de
kilometri, însă nu mi-am putut da seama ce reprezenta ea. în plus, zona Deltei nu exista şi,
de asemenea, în locul Mării Negre era un podiş imens care se întindea spre Orientul Apropiat.
În acel moment imaginea hologramei a dispărut, la fel de brusc cum apăruse. L-am
privit uluit pe Cezar.
— Ne-au lăsat chiar şi un „manual de utilizare", nu-i aşa? îmi zise el râzând. Procedeul
este asemănător şi pentru toate celelalte butoane şi comenzi ale tabloului, dar am vrut în mod
special să vezi la ce poate duce atingerea butonului roşu. Se pare că există, totuşi, un sistem
de siguranţă; cei din echipa de cercetare au identificat până în prezent o succesiune de trei
etape complicate care trebuie realizate pe comenzile tabloului, pentru ca apăsarea
butonului roşu să declanşeze diluviul şi cataclismul pe care 1-ai urmărit în sinteză.
Modalitatea prin care „ei" ne învaţă este foarte practică, uşoară şi intuitivă. Noi bănuim că
aceste instalaţii menţin - într-un fel care deocamdată ne este complet necunoscut - un echilibru
energetic esenţial pentru zona tectonică în care se află România. Ai văzut cataclismul care se
poate petrece dacă acest echilibru este afectat.
Uluit din cale afară, am încuviinţat din cap. Apoi am mers cu Cezar mai departe,
spre capătul sălii. După mesele uriaşe de proiecţie în formă de „T", pe laturile sălii am
văzut că erau aşezate nişte dispozitive foarte înalte, metalice, din care ieşeau în lateral
ramificaţii din metal, de forme diferite şi foarte complicate. Cezar mi-a spus că nimeni nu a
putut să-şi dea seama, până în acel moment, care era funcţia acelor dispozitive uriaşe, care
creau mai curând impresia unor antene gigantice.
La o distanţă de vreo zece metri după tabloul de comandă am ajuns la un pătrat
foarte mare, delimitat în materialul de pe sol. Latura pătratului măsura cam trei metri, iar
suprafaţa lui, perfect netedă, era de culoare gal-ben-aurie. în mijloc era un mic dom, cu
înălţimea de aproximativ cincisprezece centimetri, care prezenta o fantă în partea
superioară, înaintea domului, aşezat direct pe suprafaţa pătratului se afla un recipient de forma

unei amfore antice, cam de jumătate de metru înălţime.