Aici
trebuie să menţionez unele aspecte care vor putea arunca o anumită lumină
asupra
comportamentului părinţilor lui Cezar. Nicolae Brad avea peste 30 de ani, fiind
cunoscut
mai ales ca un om liniştit, relativ retras şi conştiincios la locul de muncă
(era
funcţionar
la primăria oraşului). Obedient în cele mai multe dintre cazuri, era totuşi
capabil
să facă
şi anumite compromisuri, care vădeau unele ascunzişuri şi refulări ale
psihicului
său.
Probabil că Serviciul Secret de Informaţii avea deja o fişă psihologică a sa şi
îi evaluase
corect
tendinţele lăuntrice, deoarece ulterior s-a dovedit ctt oferirea indemnizaţiei
în bani a
avut ca
scop principal liniştirea unor eventuale nemulţumiri şi asigurarea unei
colaborări
sincere din partea domnului Brad. într-adevăr, psihologii i-au evaluat corect
profilul
emoţional, deoarece el s-a dovedit a fi sensibil la tipul de siguranţă
materială, chiar în
favoarea
unor aspecte de natură morală. Acesta a fost „compromisul" lui Nicolae
Brad,
„cucerirea"
lui pentru cauza Securităţii fiind relativ uşoară.
La polul
opus se afla Smaranda, tânăra mamă a lui Cezar, a cărei fire romantică şi
temperamentală
nu punea prea mare preţ pe aspectele vieţii materiale, încă din copilărie,
pasiunea
ei fusese desenul astfel încât îşi petrecea multe ore schiţând amuzată sau,
dimpotrivă,
profund transpusă, o gamă largă de subiecte care o inspirau în mod spontan,
pornind
de la peisaje şi până la jocurile neînţelese ale copilului ei. Din nefericire,
nu avea
energia
necesară pentru a face faţă situaţiilor contradictorii din viaţă, care îi
provocau
suferinţă.
Ori, situaţia din familia ei devenise relativ tensionată deoarece ea era
obligată,
într-un
anume fel, să-şi „spioneze" propriul copil. Ar fi dorit, în refuzul ei mut
dar
neputincios,
să-1 simtă atunci alături şi pe soţul ei, însă acesta optase repede pentru
varianta
practică
a problemei, care era lipsită de complicaţii.
— În
fond, nu ni se cere să facem nimic rău, îi repeta Nicolae, pentru a o linişti.
Nici
măcar nu
ştim la ce să ne aşteptăm. Timpul le va rezolva pe toate, încheia el de obicei
într-un
stil
filosofic.
Sufleteşte
vorbind, acela a constituit de fapt momentul începutului unei rupturi între
cei doi
soţi, nu neapărat lumească, ci mai mult având implicaţii de ordin afectiv.
Cezar
Brad nu a rostit nici măcar un singur cuvânt până ia vârsta de trei ani şi
două
luni. O anumită perioadă de timp părinţii 1-au crezut mut, dar au realizat
repede că nu
aceasta
era cauza, deoarece copilul râdea, uneori ţipa şi chiar gângurea, e drept,
destul de
rar,
însă era o dovadă certă că afecţiunea - dacă într-adevăr exista vreuna - nu era
patologică.
Pe
colonelul Datcu 1-au cunoscut în prima lună după întâlnirea cu cei doi
securişti,
când -
conform angajamentului semnat - trebuiau să-1 viziteze şi să-i prezinte un
raport.
Li s-a
părut un bărbat amabil, serios, chiar înţelegător, dând impresia că face ceea
ce face
doar
pentru a respecta o obligaţie. Misiunea şi-o îndeplinea însă în mod
conştiincios,
discutând
amănunţit cu părinţii despre comportamentul copilului şi notând cu atenţie tot
ceea
ce i se
spunea în legătură cu aceasta. Banii pentru indemnizaţia specială îi înmâna el
personal
lui Nicolae Brad, în fiecare lună. La sfârşitul fiecărei întrevederi nu uita
niciodată să
adauge:
— Nu
vorbiţi cu nimeni despre aceste lucruri, dar mai ales nu frecventaţi nici un
medic
pentru consultul copilului. Dacă apar probleme, pe mine mă sunaţi primul, iar
eu voi
lua
măsurile necesare.
Până la
vârsta de trei ani, copilul nu a avut nici o boală, caz rarisim, dar aceasta
uşura
oarecum sarcina care era impusă părinţilor lui de a nu merge la spital, ci de a
anunţa
mai
întâi organele de Securitate. Cam la acea vârstă a intervenit prima modificare
majoră
în
raporturile dintre părinţii lui Cezar. Acesta mi-a povestit că mama lui avea o
mare pasiune
pentru
desen, talentul ei fiind evident în acest sens. în adâncul sufletului, ea ar fi
dorit chiar
să
picteze, însă'aceasta ar fi însemnat complicaţii financiare, o cameră de lucru
specială,
timp şi
încă multe altele. Se limitase, aşadar, la simple crochiuri, schiţe, amuzamente
care îi
mai
înveseleau clipele de singurătate. Foile cu desene le păstra prin casă sau,
uneori, pe
cele mai
reuşite le prindea pe perete, până când acestea cădeau singure sau le înlocuia
chiar ea.
Smaranda
avea însă o predilecţie pentru desenul abstract, desenând combinaţii de linii,
cercuri
sau curbe într-o succesiune care aparent nu avea o idee precisă. Ea îi spunea
soţului
că în felul acesta se simţea foarte spontană şi liberă, ceea ce o reconforta
mult.
În una
din zile, Smaranda Brad a desenat o serie de cercuri simple, concentrice, în
mijlocul
unei foi albe de caiet de desen. Se amuza, comparându-şi creaţia cu aspectul
unei
ţinte. Deoarece cercurile îi reuşiseră aproape perfect, ea a lipit foaia pe
perete, într-o
cameră.
Totul a început câteva ore mai târziu, când 1-a găsit pe Cezar aşezat în faţa
acelui
desen,
privindu-1 fix, fără să se mişte deloc şi fără să clipească. Deşi nu era ceva
firesc,
totuşi
mama lui nu a dat o importanţă prea mare evenimentului, continuând să-şi vadă
de
treburi
prin casă. Dar atunci când Nicolae Brad a sosit de la serviciu, copilul se afla
tot în faţa
desenului,
perfect tăcut şi nemişcat. Faptul era destul de straniu: un copilaş de trei
ani, aşezat
pe pat
şi privind fix, ore în şir, un desen enervant prin simplitatea lui, în timp ce
mama îşi
frângea
mâinile alături de el, plângând încet şi neştiind ce să facă. Ea încercase să-1
ia cu
forţa
din faţa desenului, chiar dezlipise desenul de pe perete, însă în zadar; cum
era deranjat,
copilul
începea să ţipe foarte tare.
Cei doi
părinţi s-au privit îndelung, cuvintele fiind de prisos, într-un târziu, tatăl
a
spus:
— E
timpul să-i anunţăm. Cine ştie ce va mai urma?!
— Stai,
aşteaptă! se agită Smaranda. Să mai lăsăm timpul să treacă. Poate nu este
decât o
toană de copil.
Cu greu
1-a convins să nu dezvăluie încă nimic. Preocupaţi, şi-au petrecut
restul
zilei încercând diferite metode pentru a-i abate atenţia lui Cezar de la acel
desen.
Sperau
că în acest fel băiatul avea să revină la normal, însă totul a fost în zadar,
îndată ce
era
deranjat, Cezar începea să ţipe, să plângă şi nu se mai puteau înţelege cu el
în nici un
fel. Au
renunţat şi 1-au urmărit apoi îndelung, aproape nevenindu-le să creadă că aşa
ceva
era
posibil: copilul lor privea fix desenul, fără o vorbă, fără nici o mişcare,
fără să
clipească.
Nu mâncase nimic şi nu dădea semne că ar vrea să o facă; tot ceea ce se
petrecea
în jurul
lui nu reuşea să-1 distragă de la efortul concentrat în care era implicat.
Pe la
orele zece seara, Nicolae Brad 1-a sunat pe colonelul Datcu şi i-a povestit
situaţia.
Acesta le-a transmis să nu intre în panică şi să nu acţioneze în vreun fel până
când nu
va sosi el însuşi acolo, împreună cu nişte persoane autorizate, într-adevăr, în
jurul
lui şase dimineaţa au sosit trei indivizi, care erau însoţiţi de colonel. Doi
dintre
aceştia
erau securişti, purtând aceeaşi marcă inconfundabilă: feţe rigide, costum
îngrijit,
privire
glacială. A treia persoană i-a uimit pe părinţi, deoarece era un om în vârstă,
cu
trăsături
asiatice, care avea o barbă scurtă, albă şi mersul oarecum aplecat. Vorbea în
limba
engleză
cu unul dintre securişti. Colonelul Datcu 1-a prezentat ca fiind un om de
ştiinţă
din
China" expert în astfel de cazuri, sfătuindu-i pe cei doi părinţi să nu se
îngrijoreze.
Doctorul
chinez 1-a urmărit cu atenţie pe Cezar, i-a luat pulsul, i-a pipăit într-un
mod
aparte palma, i-a pus o mână pe creştet şi două degete în mijlocul frunţii,
având însă
grijă să
nu intre în raza vizuală a copilului. La toate acestea, Cezar a rămas complet
nemişcat
şi profund absorbit de desenul din faţa lui. Doctorul a spus ceva în limba
engleză
şi apoi a ieşit cu paşi mici şi repezi din casă.
— Totul
este foarte bine, dar nu trebuie să-1 deranjaţi, a tradus unul dintre cei doi
securişti.
Ţinem legătura prin colonelul Datcu. Imediat după aceea au plecat cu toţii. Cei
doi
părinţi se simţeau simple marionete într-un joc neînţeles, dar ^conjuncturile
nu le
ofereau
deocamdată o altă variantă, îngrijoraţi şi evident marcaţi de comportamentul
straniu
al
propriului lor copil, ei au rămas lângăacesta, picotind de oboseală. Abia a
doua zi la prânz,
după
aproape 24 de ore, Cezar a dat primele semne că ar vrea să se ridice. Copilul
continua
să rămână absorbit în el însuşi, dar cel puţin a mâncat cu poftă. Părinţii au
răsuflat
uşuraţi
şi 1-au înştiinţat pe colonel.
Acesta
avea să fie începutul unui şir de evenimente deosebite, care au marcat
pentru
totdeauna viaţa lui Cezar. Nicolae şi Smaranda Brad au trecut într-un plan
secundar
al interesului său, deoarece viaţa lăuntrică şi experienţele extraordinare pe
care
Cezar
le-a trăit - unele dintre ele mi le-a relatat personal, pentru a le menţiona
aici - aveau
să
marcheze într-un mod profund destinul lui viitor.
După
acel eveniment neobişnuit. Cezar rămânea adeseori interiorizat şi nemişcat
minute
în şir, cu ochii închişi. Aceasta se petrecea în cele mai neaşteptate momente
ale
zilei,
chiar şi atunci când se juca. Odată, când mama lui îl hrănea, brusc el a închis
ochii şi
a rămas
astfel mai bine de 10 minute, după care a continuat să mănânce ca şi când nimic
nu s-ar fi întâmplat.
Aceste
aspecte se integraseră deja în firescul cotidian iar părinţii copilului se
obişnuiseră
cu ele, fără să înţeleagă însă cauzele lor şi fără să primească explicaţii sau
lămuriri
în această direcţie, pentru că Cezar nu rostise până atunci nici un cuvânt.
Evenimentul
s-a produs însă la două luni după întâmplarea cu desenul, când Cezar a rostit
primele
cuvinte din viaţa lui. El i-a lăsat perplecşi pe toţi cei care se aflau atunci
în casă, atât
prin
uşurinţa şi claritatea cu care a vorbit, cât şi prin maturitatea ideilor sale.
În acea
zi, la familia Brad veniseră în vizită nişte rude, care îl iubeau mult pe
copil.
Acesta, fiind mai retras, căuta un loc unde să rămână singur câtva timp.
închise
ochii,
dar în jurul lui erau prea multe vorbe, prea mult zgomot, prea multe întrebări.
Toţi
se
agitau şi, deşi nu el era în centrul atenţiei, pregătirea mesei implica multă
mişcare,
discuţii,
râsete, gălăgie. Când au venit să-1 ia în camera în care era pusă masa,
alintându-1
în tot
felul, Cezar a rostit foarte limpede:
— Vreau
să mă gândesc!
Voi
trece repede peste surpriza de proporţii, dar şi peste bucuria celor din casă,
pentru a
spune că din acel moment Cezar a început să vorbească fluent si fără nici o
dificultate,
dând dovadă de multă maturitate în tot ceea ce spunea. La vârsta de patru ani
el
discuta
despre subiecte care îi puneau în încurcătură şi pe cei maturi. Una dintre
problemele
asupra căreia îi plăcea să insiste era cea a minţii. „De unde vin
gândurile?",
„Unde se
duc ele?", „Din ce sunt făcute gândurile?", „De ce nu toţi oamenii
gândesc la
fel?",
erau doar unele dintre întrebările cele mai frecvente cu care Cezar reuşea să-i
pună în
încurcătură
pe ceijlin jurul lui. Bieţii părinţi nu mai ştiau ce să-i răspundă, îl
trimiteau la
joacă,
schimbau vorba, dar de cele mai multe ori Cezar era ferm; în locul
activităţilor
obişnuite
ale unui copil de vârsta lui, el prefera să se adâncească în gânduri. Fapt
straniu,
deşi era adeseori rugat să povestească ce simte şi ce gândeşte în acele
momente,
el refuza cu încăpăţânare să explice sau chiar să răspundă ceva. Totuşi, foarte
rar,
spunea
că după ce închidea ochii simţea cum părăsea brusc camera, dar despre locul
unde
ajungea nu ştia cum să vorbească şi nu putea să-1 descrie prin cuvinte.
Până la
şase ani, Cezar a fost vizitat o dată pe an de doi securişti care erau însoţiţi
de
misteriosul doctor chinez. Acesta îl examina sumar, dând mereu din cap cu un
aer
mulţumit
şi uneori îşi aţintea privirea ca de foc în ochii băiatului. Cezar mi-a
povestit că
ţinea
minte foarte bine privirea aceea aproape impersonală, dură şi profund
enigmatică a
omuleţului
din faţa lui, care avea atunci un zâmbet abia schiţat. Urma să-1 întâlnească
mai
târziu,
peste câţiva ani, şi să înveţe de la el nebănuit de multe taine ale vieţii,
pentru că
destinul
le îmbinase vieţile într-un mod foarte complex. Nu vom şti probabil niciodată
ce
gândea
doctorul Xien atunci când îl privea pe Cezar sau cum interpreta el capacităţile
neobişnuite
ale acestuia. Dar ştim cu siguranţă că el a jucat ulterior un rol extrem de
important
în existenţa băiatului şi că a intuit corect forţele şi dotările excepţionale
ale
acestuia.
Este de altfel foarte posibil ca el însuşi să fi avut capacităţi şi puteri
supranormale,
deoarece rezultatele obţinute de Cezar, ca elev al lui, sunt de natură să
confirme aproape fără dubiu acest
lucru.
Doctorul
Xien avea să intervină decisiv, câţiva ani mai târziu, în pregătirea
specială
a băiatului. Nu deţin informaţii suplimentare în legătură cu acest personaj
enigmatic, dar din puţinele date care
mi-au fost furnizate de Cezar am înţeles că, în acea
perioadă,
Ceauşescu era foarte interesat de un anumit program de pregătire parapsihologică
şi
de
utilizarea subiecţilor respectivi în cazurile foarte secrete de interes
naţional. Se pare că
el a
fost influenţat de anumite informaţii din domeniul spionajului, care îi
atrăgeau atenţia
asupra
cercetărilor intensive şi a experimentelor parapsihologice efectuate de SUA şi
URSS în
acea perioadă, în calitatea sa de Şef Suprem al Statului, Ceauşescu a dat ordin
ca
în
cadrul Serviciului de Securitate să se înfiinţeze un departament special pentru
descoperirea,
educarea şi dezvoltarea unor subiecţi umani care prezentau capacităţi
neobişnuite.
Acest ordin implica de asemenea un secret la vârf, care depăşea cu mult pe
scară
ierarhică secretul simplu de serviciu. Dacă în privinţa menţinerii secrete a
departamentului
nu au fost întâmpinate greutăţi deosebite, datorită utilizării metodei
blocajului
ierarhic de informaţie, în ceea ce privea personalul şi dotarea tehnică
rămâneau
încă
multe lucruri de făcut. Ca aproape orice iniţiativă comunistă, când era vorba
de
investiţii
- mai ales într-un domeniu în care nimeni nu ştia şi nu putea prea muue -
lucrurile
avansau cu greutate. Nu se ştie clar în ce scop dorea Ceauşescu să folosească
noua
direcţie
de acţiune parapsihologică, dar putem bănui că el viza în mare parte
procedurile
de
manipulare psihică a maselor populare şi de influenţare a lor mai ales în
scopul
menţinerii
puterii dictatoriale, iar într-o mai mică măsură pentru capacitatea de apărare
naţională
sau pentru rezolvarea diferitelor conflicte externe.
Ceauşescu
a dispus înfiinţarea acelui departament în anul 1968, la puţin timp după
venirea
lui la putere, dorind astfel să exploateze la maxim popularitatea sa în
Occident,
care în
acea perioadă înregistra o cotă de apreciere în ascensiune. Succesul lui
diplomatic,
de mare
anvergură, a apărut ca urmare a două aspecte principale: ostilitatea aproape
făţişă în
ceea ce
privea colaborarea cu Moscova şi refuzul acţiunii armate în celebra „primăvară
de la
Praga",
din 1968.
Dispoziţia
lui Ceauşescu de înfiinţare a departamentului special de studii şi
experimente
pe subiecţi cu dotări excepţionale prezenta însă, în acei ani, unele aspecte
curioase
şi chiar contradictorii, ceea ce ne poate duce la concluzia că el însuşi mai
mult
cocheta
cu ideea respectivă, că aceasta mustea promiţător undeva în mintea sa, dar că
nu se
afla
neapărat pe lista lui de priorităţi. Totuşi, ca orice personalitate vicleană şi
cu înclinaţii
paranoice, Ceauşescu dorea cu orice preţ să se
înconjoare de cât mai multe certitudini şi
modalităţi care să-i asigure o hegemonie de necontestat,
lipsită de probleme. Desigur, nu
avea cum să dezvolte în aceeaşi măsură toate ideile
pe care le avea dar de obicei revenea
mai târziu asupra fiecăreia dintre ele, făcând ca
mugurele abia ivit cu mult timp în urmă să
înflorească ulterior plin de energie.
Astfel,
în 1968, Securitatea Română s-a confruntat cu un ordin ultrasecret, care nu
respecta
obişnuitele canoane de emitere; el era datat în 28 august, cu semnătura
personală a lui
Ceauşescu
şi - fapt extrem de rar - cu o adnotare proprie a acestuia. Decretul impunea
înfiinţarea
unui departament special, numit Departamentul Zero, independent de
activitatea
celorlalte departamente şi Direcţii din Securitatea de atunci, cu informare
directă
doar la Şeful Securităţii şi la Preşedintele ţării (această precizare
constituia chiar nota
scrisă
de Ceauşescu, ceea ce atrăgea atenţia atât asupra secretului foarte înalt al
ordinului, cât
şi
asupra modalităţilor în care el trebuia respectat), însă în afară de o foarte
scurtă grilă de
personal
şi de minime indicaţii cu privire la direcţiile principale de acţiune - care
implicau, la
început,
metodele de descoperire şi observare a viitorilor subiecţi - , decretul nu
oferea alte
informaţii.
De aceea, el a pus în mare încurcătură conducerea de atunci a Securităţii
Statului,
deoarece pe de o parte se referea la un domeniu de acţiune relativ nou şi
neexperimentat,
iar pe
de altă parte nu putea să se încadraze în sistemul de finanţare obişnuită,
deoarece
se solicita secretul absolut.
În acea
perioadă de început a Departamentului Zero, lui Ceauşescu i s-a cerut
acordul
pentru colaborarea cu un alt stat, care avea o anumită tradiţie în domeniu:
China.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu