Partea 10 Viitor cu cap de mort

Am avut acces la toate fotografiile care au fost făcute din diverse unghiuri şi am

putut să mă conving personal de caracterul foarte straniu al acelor semne. Păreau foarte

vechi, dar încă se mai observau, fiind în mare parte acoperite de muşchi de stâncă. Fiind pe

atunci oarecum lipsiţi de experienţă şi presaţi de panica creată, cei responsabili au decis să

dinamiteze stânca, însă ulterior s-a aflat că acela a fost un ordin dat de puterea de la

Bucureşti, în prezent, la douăzeci de ani de la dramaticul incident, locul este complet

curăţat. Cei doi bărbaţi dispăruţi nu au mai revenit niciodată. Foarte interesant a fost faptul

că, după ce au aruncat stânca în aer, în locul ei a continuat să rămână un contur străveziu de

culoare verde deschis, ca un abur uşor. După câteva zile, însă, a dispărut şi el.

Acesta este doar un exemplu din multitudinea de Evenimente K din arhiva DZ;

importanţa lor este majoră iar informaţiile pe care le conţin sunt foarte secrete. Există de

asemenea multe alte situaţii care se încadrează în aceeaşi categorie „K", apărute mai ales

după anul 1992.

Cezar mi-a relatat apoi încă două cazuri uluitoare dar m-a rugat să nu le menţionez

în carte, deoarece ele au legătură cu resursele din solul ţării, fiind considerate mari secrete de

stat.

„Saltul" după Revoluţie

— În mod paradoxal, zbuciumul Revoluţiei nu s-a făcut simţit aproape deloc în

activitatea Departamentului Zero, a continuat Cezar să relateze evenimentele principale din

acea perioadă a vieţii lui. Două ar putea constitui cauzele acelei situaţii: pe de o parte, izolarea

aproape perfectă şi autonomia pe care colonelul Obadea a asigurat-o departamentului,

urmare directă a măsurilor excepţionale de menţinere a secretului la vârf; pe de altă parte,

iminenţa prăbuşirii lui Ceauşescu de la puterea în stat era de mult cunoscută în cadrul

departamentului, chiar dacă ea nu era exprimată în mod direct. Nu este însă cazul să discutăm

acum şi aici despre aspectele oculte al Revoluţiei din 1989 în România. Mă voi referi

doar la ceea ce a adus nou pentru mine deceniul în care tocmai intrasem după Revoluţie.

În primăvara lui 1990, la câteva luni după schimbarea puterii, am fost mutat pentru

prima dată de la baza din B... la baza din Valea Ursului, care era situată în zona munţilor

G... din apropierea masivului Retezat. Spre deosebire de baza în care trăisem zece ani,

aceasta se extindea cu două nivele sub pământ. Dotarea tehnică era ireproşabilă iar

personalul foarte bine instruit. Spre sfârşitul anului colonelul mi-a adus la cunoştinţă

faptul că, datorită unor motive independente de voinţa sa, doctorul Xien a părăsit România.

Aceasta a fost o veste care, într-un anume fel, m-a întristat. Doctorul Xien mă ghidase într-un

mod foarte eficient printre meandrele complicate ale cunoaşterii unor realităţi despre care

ceilalţi oameni nici măcar nu bănuiesc că există. Modalităţile sale de acţiune erau ciudate şi

diferite, însă mai mereu ele se desfăşurau în tăcere. Mi-a fost un ghid spiritual foarte

competent şi un ajutor nepreţuit în multe situaţii dificile; de altfel, el însuşi era o fiinţă

foarte specială şi ocultată, despre care nici măcar autorităţile române, care îl

supravegheau tot timpul îndeaproape, nu cunoşteau prea multe.

Plecarea neaşteptată şi aparent inexplicabilă a doctorului Xien a oferit şansa unei

schimbări notabile în existenţa mea. Aveam douăzeci şi unu de ani şi o experienţă vastă în

ceea ce privea activitatea departamentului, la care se adăugau anumite capacităţi psihice

personale, datorită cărora rezolvasem multe situaţii delicate sau chiar periculoase. Având în

vedere aceste aspecte şi urmând totodată sfaturile pe care i le dăduse părintele Arsenie cu

aproape cinci ani în urmă, colonelul Obadea mi-a oferit mie conducerea tehnică a

Departamentului Zero. Ştiam că aceasta era o idee mai veche a colonelului, astfel încât

am acceptat imediat.

Noua funcţie era foarte puternică şi autoritară. Şeful meu unic şi direct era

colonelul Obadea, iar deasupra lui era doar Ceauşescu şi, într-o anumită măsură, Şeful

Securităţii din România. Probabil că au fost necesare multe mişcări de culise din partea

colonelului pentru ca eu să fiu persoana care să ocupe acel post. Eforturile sale au fost de

asemenea salutare şi în ceea ce priveşte finanţarea în continuare a departamentului,

deoarece acesta era în multe privinţe ca un fel de „fantomă" printre celelalte secţiuni din

Securitate. Nu existau arhive externe, dosare, informaţii, nu exista nimic în exterior care

să ateste „viaţa" departamentului; totul era centralizat la baza din Valea Ursului, unde

nimeni nu avea acces, dacă nu făcea parte din personalul bazei. De aceea, aproape nimeni

nu ştia despre existenţa ei, cu atât mai puţin despre zona în care era plasată.

Numirea mea ca director tehnic al DZ a implicat necesitatea unor deplasări

frecvente pe care trebuia să le efectuez în diferite zone ale ţării, pe lângă participarea la

„evenimentele de tip K". Aveam mereu la dispoziţie o limuzină pentru transport, două

gărzi de corp şi chiar, prin solicitare directă, elicopterul care era proprietatea

departamentului.

În 1992 au fost clarificate raporturile dintre Departamentul Zero şi Preşedinţie.

După moartea lui Ceauşescu aproape nimeni nu mai ştia de existenţa departamentului, astfel

încât Şeful Statului a ordonat imediat subordonarea totală şi politizarea DZ, într-o

dorinţă nemărturisită dar evidentă de realizare a unui control centralizat a tuturor

structurilor din Serviciul Român de Informaţii. L-am însoţit pe colonelul Obadea la

întâlnirea secretă cu Preşedintele, întâlnire care a durat mai mult de patru ore. Şeful Statului

dorea chiar să modifice structura departamentului şi să unifice mai multe secţiuni, rămase

moştenire din timpul dictaturii, cu cea a DZ. După ce am prezentat însă câteva dintre

realităţile şocante care au fost descoperite, precum şi implicaţiile lor enorme în stabilitatea

politico-economică a ţării, buimăceala Preşedintelui a făcut loc unui acord asemănător cu

cel vechi, anterior Revoluţiei. S-a cerut însă şi informarea Şefului SRI-ului. Discuţia cu

acesta a avut loc o lună mai târziu şi nu a creat nici un fel de probleme. Dimpotrivă, a adus

chiar unele îmbunătăţiri pe linie administrativă şi de procedură specială.

Una dintre propuneri a fost aceea de înfiinţare a unei secţiuni care să aibă o

funcţie de „tampon" între Securitate şi Departamentul Zero. în fapt, această secţiune are şi

în prezent funcţia de „colectare" şi „triere" a informaţiilor specifice, care se încadrează în

domeniul secret de evenimente şi descoperiri stranii, întrucât nu toate aceste informaţii şi

evenimente constituiau obiectul activităţii DZ, ele erau repartizate celorlalte Direcţii din SRL

Secţia „tampon" a primit denumirea de Comisia de Analiză a Evenimentelor Stranii,

având angajaţi din ambele părţi, adică atât de la nivelul secţiilor SRI, cât şi din DZ. S-a

stabilit însă ca Şeful acestei Comisii să fie un membru al departamentului nostru, datorită

experienţei în domeniu. Am primit tot eu şi această funcţie, ca o extindere a aceleia de la

nivelul Departamentului Zero. Şeful SRI-ului a obiectat un timp, invocând vârsta mea care

era mult sub standardele stabilite în mod oficial. Pe bună dreptate, el afirma că era de

neconceput ca o persoană atât de tânără să conducă în mod eficient acţiuni de asemenea

anvergură, însă colonelul Obadea a liniştit până la urmă spiritele, asumându-şi întreaga

responsabilitate.

Datorită statutului cu totul special pe care deja îl deţineam, gradul de libertate

în acţiune trebuia să fie maxim. Această condiţie depăşea chiar şi imunitatea parlamentară,

deoarece se lega în mod direct de marile secrete de stat. Deoarece funcţiile mele nu erau

politizate, forma de acces liber absolut era reprezentată de un tip de legitimaţie specială,

semnată personal de Preşedinte şi purtând indicativul DZ/A - O [...], în funcţie de numărul

celor cărora li se eliberează. Aceştia sunt extrem de puţini si fac parte din organismele cele

mai secrete ale SRI şi ale Armatei.

În perioada 1992-1993 am parcurs toate dosarele departamentului, pentru a mă

familiariza cu situaţia la zi. Am studiat cazurile cele mai secrete şi am fost în locuri foarte

ascunse şi uimitoare prin cele ce conţineau. Toate acestea fac însă obiectul unui domeniu

secret care nu poate fi dezvăluit deocamdată. Am stabilit cartierul general la baza din

Valea Ursului şi am pregătit, în paralel, o a doua echipă specială de intervenţie pentru

cazurile mai puţin importante. Până în anul 2001 am reuşit să consolidăm relaţiile de

„parteneriat" cu SRI-ul şi am oferit informaţii esenţiale Consiliului Suprem de Apărare

a Ţării (CSAT). Colonelul Obadea avea deplină încredere în mine şi chiar dacă se apropia

vertiginos de vârsta pensionării, era totuşi foarte mulţumit de modul în care se desfăşura

activitatea departamentului. Fusese avansat la gradul de general-SRI şi putea spune că multe

dintre planurile sale deveniseră realitate.

Cam acesta este tabloul de ansamblu al situaţiei departamentului în prezent,

schiţat în linii mari. Anul 2002 a marcat un punct important în ceea ce priveşte

implicarea mea într-un cadru special care se referă la anumite aspecte de mare importanţă cu

profunde implicaţii atât la nivel naţional, cât şi la nivel mondial. Dar despre ele îţi voi vorbi

în viitoarea întâlnire, pentru că este foarte important să ne focalizăm atenţia cât mai bine

asupra acelui subiect fundamental al discuţiei noastre pe care urmăresc în mod special să

ţi-1 prezint. Vei înţelege astfel că realitatea care ne înconjoară este proiectată într-o cu totul

altă lumină decât sunt obişnuiţi oamenii să o perceapă.

Am respirat adânc, ca la ieşirea dintr-o transă îndelungată. Nu bănuiam care

avea să fie natura destăinuirii viitoare, dar intuiam că ajunsesem la „nodul" problemei, la

punctul-focar al situaţiei actuale. Cezar îmi mărturisise că acela reprezenta, de fapt, motivul

principal pentru care el dorea să fac publice aceste relatări. Aveam să mă mai întâlnesc cu el

doar de două ori, timp în care mi-a expus în mod amănunţit evenimente care pot fi considerate

cruciale pentru destinul ţării. Ultima întrevedere a avut loc în luna iunie, 2003 şi

atunci am aflat cu stupoare felul în care s-a ajuns la cunoaşterea locaţiei secrete din

munţii Bucegi unde a fost făcută, două luni mai târziu, marea descoperire. Chiar dacă

evenimentele s-au precipitat atunci, totuşi Cezar mi-a oferit nesperata şansă de a fi în acel

loc şi de a vedea eu însumi structura secretă din munte şi elementele sale caracteristice.

Aceasta a necesitat o intervenţie cu totul specială din partea lui şi mai ales din partea

generalului Obadea, într-un moment în care lucrurile păreau să scape de sub control. Decizia

de a mă chema acolo, aproape imediat după efectuarea descoperirii, a fost foarte inspirată

deoarece la câteva zile după aceea situaţia s-a complicat extraordinar de mult datorită

presiunilor diplomatice americana care au solicitat intens prezenţa lor imediată în acel

loc cu echipe ultradotate şi cu o formidabilă tehnologie. Din acel moment, nimeni care nu

era autorizat de la nivelul preşedenţiei nu a mai putut pătrunde dincolo de barajele de

securitate care erau asigurate atât de militarii români, cât şi de cei americani. De aceea, mă

consider foarte norocos şi într-un anumit fel chiar privilegiat, că am avut ocazia să văd

ceea ce multora, poate, li se va părea aproape incredibil, în cele câteva ore cât a durat

prezenţa mea în perimetrul central al descoperirii, Cezar mi-a relatat succint aspectele

(unele dintre ele dramatice) legate de modalitatea efectivă în care a fost făcută

descoperirea; mi-a punctat pe scurt implicaţiile pe care ea le-a declanşat imediat după

aceea, precum şi evenimentele principale ale intervenţiei SUA în această problemă, în luna

septembrie a aceluiaşi an (2003) am primit veşti noi de la el, prin intermediul unui curier

special care de altfel fusese şi intermediarul pentru aranjarea întâlnirilor noastre din ultimii

ani. De data aceea, însă, curierul mi-a facilitat o convorbire telefonică cu Cezar, utilizând

un aparat special protejat şi o linie particulară. Cezar mi-a vorbit atunci despre unele

aspecte particulare ale „negocierilor" româno-americane pe care le aflase de curând şi de

faptul că urma să plece peste câteva zile într-o „mare expediţie", oferindu-mi de asemenea

câteva date generale cu privire la aceasta. Nu ştia cât va dura acea călătorie dar mi-a

promis că, la întoarcere, mă va contacta pentru a-mi oferi toate detaliile ei. După o scurtă

ezitare mi-a sugerat că aveam, totuşi, destule informaţii pentru a scrie şi a publica o carte cu

aceste elemente. Ca şi mine, considera că oamenii au dreptul să ştie care este situaţia reală

şi să hotărască singuri asupra viitorului lor. Aceea a fost ultima dată când am avut un contact

verbal cu Cezar.

Cu câteva săptămâni în urmă, după aproape un an de la acea convorbire telefonică,

exact în perioada în care redactam partea finală a acestei cărţi am primit unele semnale despre

întoarcerea lui din „marea expediţie", ceea ce mi-a provocat o emoţie intensă la gândul

unei posibile revederi şi a aflării unor noi elemente, despre care bănuiam că au o natură

excepţională.

Să revin, însă, la relatarea lui Cezar din penultima noastră întâlnire. Elementele

pe care mi le-a expus atunci în amănunţime constituie fără îndoială o adevărată mină de

informaţii despre culisele organizaţiei masonice mondiale. Concepţia, viziunea generală,

intenţiile şi modurile de acţiune ale francmasoneriei, pe care Cezar mi le-a relatat într-o

memorabilă sinteză a convorbirii avute cu unul dintre reprezentanţii de seamă la scară

mondială a acestei organizaţii, m-au determinat să înţeleg şi mai bine semnificaţia subtilă a

cunoscutei afirmaţii: „Mărul pe dinafară frumos şi pe dinăuntru găunos", care se poate

aplica foarte bine masoneriei mondiale. Pe de altă parte şi în mod paradoxal, fără acea

iniţiativă a masoneriei nu ştiu când şi cum ar fi avut loc excepţionala descoperire din

munţii Bucegi. Uneori firul destinului - mai ales cel al unei naţiuni sau chiar al umanităţii -

este mult prea complicat şi laborios pentru a putea fi înţeles în toată complexitatea sa de

mintea umană. Ne rămâne, deci, doar posibilitatea de a constata şi de a analiza retroactiv,

plini de uluire, incredibilul păienjeniş de fapte, relaţii, fiinţe şi destine individuale care s-au

combinat astfel încât rezultatul final să constituie un adevărat pas înainte pentru omenire.

Chiar dacă, deocamdată, nu putem înţelege în amănunt aceste combinaţii şi acţiuni foarte

complicate ale forţelor subtile, putem cel puţin să ne orientăm după efectele notabile pe

care ele le declanşează în anumite momente precis delimitate de o serie de factori conjucturali.

Aceşti factori conjuncturali reprezintă însă exact condiţiile spaţio-temporale care

sunt necesare pentru declanşarea unor evenimente - chiar la scară mondială -de o

importanţă majoră.

Atunci când m-am întâlnit din nou cu Cezar, la câteva luni de la ultima discuţie, el

a reluat firul relatărilor sale exact de acolo unde rămăsese, ca şi cum făcuse doar o scurtă

pauză pentru a bea apă.

— În luna mai a anului 2002 mă aflam la baza din Valea Ursului, al cărui nume

de cod este Alpha. Era perioada în care studiam intens dosarele secrete ale departamentului,

care acopereau o perioadă de mai bine de douăzeci de ani de cercetări şi verificări pe

teren, efectuate de echipele de intervenţie specială, într-o după-amiază calmă şi liniştită mă

aflam în biroul meu, fiind adâncit în studiu, când am primit un telefon pe linia directă, de

maximă securitate, de la generalul Obadea. Eram mirat, deoarece mă despărţisem de el

doar cu o zi înainte şi acel telefon era folosit doar în cazul unor comunicate foarte urgente

şi secrete. Mi-a transmis că în următoarele ore voi primi vizita unui personaj important, care

doreşte să aibă o discuţie cu mine în particular. M-a surprins vocea generalului, uşor

nesigură şi exprimarea lui puţin confuză, aspecte care nu-i erau caracteristice şi pe care nu le

întâlnisem la el până atunci.

Mi-a spus că nu are nici un fel de date suplimentare, că nu ştie despre cine este

vorba şi că solicitarea întrevederii a venit prin intermediul SRI, ca urmare a unei intervenţii

guvernamentale. Persoana respectivă era cetăţean străin, însă cunoştea România şi, de

asemenea, vorbea foarte bine limba română. Serviciul Român de Informaţii (SRI) ştia doar

că face parte dintr-o lojă masonică foarte importantă din Italia, că deţine un înalt rang

nobiliar şi că are o mare putere de influenţă financiară în România. Probabil că relaţiile

sale politice erau de asemenea foarte sus-puse, din moment ce a reuşit să penetreze

„zidul" SRI-ului şi să ajungă până la structura DZ. Era însă o enigmă de unde mă

cunoştea pe mine şi cum aflase de existenţa departamentului, al cărui director tehnic eram.

Mi-am dat seama atunci că puterea de influenţă a acestui om era formidabilă, din moment

ce el reuşise să „străpungă" pe cale ierarhică sistemul guvernamental ^şi de securitate al

unei ţări, chiar fără să ascundă aceasta. In ceea ce mă privea, trebuia să admit întrevederea,

deşi nu-i ştiam încă scopul. Erau destule necunoscute în ecuaţie, care se suprapuneau peste

rapiditatea cu care urma să aibă loc întâlnirea. Cu toate acestea, percepeam în fiinţa mea un

gen de „greutate" şi „presiune" nelămurită, care în mod evident se corela cu persoana

respectivă. Atunci am realizat intuitiv, pentru prima dată, natura întrevederii. Avea să fie o

„luptă" dificilă, deoarece simţeam deja radiaţia „grea" a acelei fiinţe, ca un nor neplăcut

care o învăluia şi care îi ascundea adevăratele intenţii. Mai erau câteva ore până la sosirea

personajului, astfel încât m-am izolat într-o cameră şi am intrat într-o stare de meditaţie

profundă pentru a afla mai multe elemente caracteristice despre persoana acestuia.

Eram complet uluit. Cunoşteam deja faptul că Cezar avea puteri psihice deosebite,

despre care nu menţionase însă decât strictul necesar, cu multă modestie şi într-un mod cât

se poate de firesc şi natural, în plus, el nu îşi manifestase puterile în prezenţa mea decât de

două-trei ori, în anumite situaţii-cheie, doar pentru a-mi demonstra indirect că ceea ce îmi

relata nu erau vorbe goale. Chiar şi atunci acţiunile sale au fost perfect integrate în conjucturile

respective, astfel încât ele să nu provoace o bulversare prea mare.