— Părintele Arsenie a punctat în mod concis
principalele probleme care vor
interveni în viitorul apropiat al României, dar
ne-a sfătuit să nu renunţăm la drumul pe care
1-am început, indiferent de greutăţile pe care le
vom întâmpina. Ceea ce m-a frapat atunci era
faptul că el vorbea mereu la plural despre ceea ce
trebuie să făptuiesc eu împreună cu
Obadea, considerând aceasta ca un lucru firesc.
Viitorul avea să confirme cu prisosinţă că
a avut perfectă dreptate. La sfârşitul întâlnirii a
încheiat brusc, privindu-1 ţintă pe colonel:
„Mă bucur că ai avut credinţă în inimă şi mi-ai
urmat chemarea din vis. Mergeţi acum cu
Dumnezeu şi slava Lui să fie cu voi!".
După ce am plecat de acolo, colonelul Obadea mi-a
explicat că în urmă cu o
săptămână avusese un vis foarte ciudat, în care
părintele Arsenic îi apăruse înconjurat de o
lumină orbitoare şi îl chemase în mod ferm,
împreună cu mine, la Mănăstirea Cernica. Din
acel moment am simţit un impuls şi o credinţă
aparte în inimă, precum şi o stare( de
fericire delicată care nu a mai dispărut. Ceea ce
aff[ urmat în antrenamentele secrete de
la baza din B... nu a făcut decât să mă pregătească
cât mai bine pentru evenimentele care
aveau să intervină în viaţa mea în următorii
cincisprezece ani. Cezar şi-a întrerupt atunci
relatarea deoarece a primit un telefon important,
fiind chemat de urgenţă într-un anumit
loc. M-am despărţit de el cu sentimentul că am
pătruns pe un tărâm neexplorat, plin de mistere
şi foarte important în contextul evenimentelor
viitoare. Asimilam oarecum „din
mers" multitudinea de informaţii cu care mă
confruntam şi, în măsura în care îmi permitea
propriul meu nivel de înţelegere, formulam diferite
concluzii. Dacă ceva nu îmi era
clar, scriam pe hârtie problema respectivă şi o
rediscutam la întâlnirea următoare.
Trecuseră mai multe luni de la ultima întrevedere,
timp în care mi-am eşalonat
ideile principale şi am început chiar să alcătuiesc
un plan al lucrării despre acele
evenimente. Citisem mai multe cărţi cu subiect
ezoteric şi spiritual, urmărind să păstrez
totuşi o poziţie echilibrată în aprecierea
diverselor idei care erau prezentate, îmi
structuram
astfel, în mod gradat şi temeinic, baza de date şi aspecte iniţiatice care,
prin
misterul şi ineditul lor, constituiau o mină de
bogăţii inestimabile pentru toţi cei care erau
interesaţi să le afle.
Până în luna iunie a anului 2003 m-am mai întâlnit
cu Cezar de două ori. Conţinutul
acelor relatări semnifică de departe cea mai
cutremurătoare dovadă a necesităţii de a scrie
această carte. De altfel, consider că acelea au
fost cele mai palpitante „runde" de
convorbiri, în care Cezar mi-a revelat adevăruri
uluitoare despre modalităţile oculte de
dominare a lumii. Totodată am putut să înţeleg
într-un mod mult mai profund nuanţele
subtile ale binelui şi ale răului în lume, pe care
până atunci le ignoram aproape cu
desăvârşire. Toate implicaţiile faptice, morale şi
psihologice pe care le voi prezenta în
continuare au fost relatate cu răbdare şi
perseverenţă de Cezar, chiar şi atunci când
solicitam lămuriri suplimentare, deoarece el
considera că aceste aspecte reprezintă însuşi
simbolul şi chintesenţa mesajului pe care doreşte
să-1 facă ştiut tuturor oamenilor. La rândul
meu, am considerat că în conjunctura prezentă, atât
la nivel naţional cât şi la nivel mondial,
prezentarea în detaliu a unora dintre planurile şi
acţiunile temutei Organizaţii oculte
constituie aproape o datorie morală şi un impuls
firesc la acţiune.
În opinia mea, oamenii trebuie să cunoasă şi să fie
avertizaţi de pericolul imens
pe care-1 reprezintă Organizaţia, pericol care se
întinde pretutindeni în lume, ca o plagă.
Ei trebuie să cunoască metodele specifice de
acţiune ale Organizaţiei, cum se concretizează
acestea în viaţa de zi cu zi şi felul în care se
pot contracara în faşă aceste maşinaţii, intrigi
şi tertipuri care sufocă aproape orice tendinţă
către libertate. Deoarece oamenii sunt
structuraţi în mod diferit, ei simt, gândesc şi
acţionează în mod diferit. Tocmai de aceea,
informaţiile pe care le voi prezenta în continuare
fie îi vor face circumspecţi, neîncrezători,
ironici sau nepăsători, fie îi vor zgudui în
adâncul fiinţei lor şi îi vor determina să înţeleagă
dedesubturile acţiunilor celui mai teribil flagel
care a ameninţat vreodată omenirea, adică
oculta Organizaţie care este, de fapt,
francmasoneria. Ca o boală grea , ea macină trupul umanităţii,
ameninţând să-1 biruie în totalitate.
Masoneria mondială foloseşte ca un vârf de lance
metoda „curentului de opinie"
pe care îl îndreaptă în orice direcţie doreşte,
atunci când interesele ei sunt ameninţate. Aceeaşi
„armă", însă, poate şi trebuie să fie întoarsă
şi folosită chiar împotriva atacatorului. Atunci
când are loc înţelegerea corectă şi profundă a unor
realităţi care doar în aparenţă îmbracă
o haină frumoasă, libertatea în gândire şi acţiune
a oamenilor devine o adevărată sursă de
fericire pentru aceştia. De fapt, libertatea în
gândire şi acţiune reprezintă cel mai teribil şi
ameninţător aspect pentru francmasonerie, pentru că
această libertate permite oamenilor să
devină lucizi atât în ceea ce priveşte condiţia lor
existenţială cât şi în ceea ce priveşte modul
sau sistemul în care este structurată societatea
contemporană. Libertatea în gândire şi
acţiune a oamenilor ar duce inevitabil la
demascarea şi prăbuşirea imensului eşafodaj
malefic de planuri, intrigi şi idei care a fost
construit cu atâta trudă de masonerie timp de
generaţii întregi. Această necesară „trezire"
a omenirii faţă de realitatea în care se află se
corelează cu marea transformare şi trecere a
întregii planete către o nouă eră, aceea a
adevărului şi cunoaşterii spirituale.
CAPITOLUL 3
PRIMA CONFRUNTARE: RĂUL DIN ADÂNCURI
Anii care au urmat pană la revoluţia din 1989 au
fost ani de intense pregătiri şi teste
pentru Cezar. Ele s-au desfăşurat într-un regim de
lucru special, impus de colonelul
Obadea. Pe lângă diferite experimente, programul
includea şi educarea, informarea şi
verificarea băiatului în noţiunile de economie,
politică şi sociologie modernă. De
asemenea, colonelul începuse să-i acorde o anumită
libertate şi chiar o anumită influenţă
în cadrul bazei, repartizându-i unele sarcini care,
la început, au fost relativ simple.
— În sufletul său, colonelul era sincer şi integru,
îmi relata Cezar. El chiar dorea
binele ţării şi al poporului român şi de aceea urmărea
să creeze anumite „breşe" în
sistemul comunist care aproape ajunsese să sugrume
viaţa oamenilor. Ca şi mine, Obadea
fusese puternic impresionat de întâlnirea cu
părintele Arsenic şi luase hotărârea fermă de a
acţiona întocmai după cum fusese sfătuit de monah.
Prin 1988 colonelul îmi expusese deja
structura şi obiectivele întregului departament,
precum şi ideile de acţiune secretă pe care le
avea pentru a pregăti căderea lui Ceauşescu de la
putere. Deşi nu era singurul care planifica
schimbarea de regim în acele vremuri, colonelul
Obadea a preferat să contribuie şi să
acţioneze în această direcţie doar prin intermediul
departamentului său. Curând am
realizat
care era justificarea acestui fapt: practic, colonelul era înconjurat numai de
„ameninţări
umane" potenţiale, deoarece fiecare persoană,
de la cel mai mic subordonat şi până la şefii
de cabinet sau chiar miniştrii înşişi, era pasibilă
de trădare sau de scurgere de informaţii.
Existau, desigur, şi oameni în care se putea avea o
relativă încredere, iar Obadea avea o intuiţie
aproape ireproşabilă în ceea ce priveşte persoanele
cu care colabora. Era sprijinit de acestea,
avea consilieri, oameni de legătură, influenţă şi
autoritate, însă el menţinea relaţiile sale cu cei
din anturaj doar la un nivel pe care 1-aş putea
numi „angrenare periferică", nepermiţând accesul
lor la fondul problemei, la inima acţiunii pe care
o planifica.
Dorind să fie cât mai eficient, colonelul Obadea a
realizat faptul că nu putea susţine
singur, din centru, planul său complex. De altfel,
el nu avea nici timpul fizic pentru aceasta,
deoarece conducerea departamentului implica o muncă
asiduă. Avea deci nevoie de cineva
în care să aibă deplină încredere, care să nu fie
coruptibil, dar care în acelaşi timp să fie devotat
unei cauze nobile şi totodată detaşat de jocul
culiselor. Ideea formării unui astfel de
colaborator îi venise cu câţiva ani în urmă, atunci
când a observat că majoritatea celor care se
perindau prin bază erau copii. Obadea a considerat,
după observaţii îndelungate, că eu
corespundeam cerinţelor şi intenţiilor sale, astfel
că în acea perioadă de dinaintea Revoluţiei el
a intensificat foarte-mult pregătirea mea.
Aş putea chiar spune că relaţia dintre noi depăşea
graniţele obişnuite ale tandemului
şef-subordonat, pentru că implica nivele mai
sensibile ale sufletului. Ea evoluase, de fapt, într-o
relaţie de sinceră prietenie, de încredere şi de
respect reciproc, deoarece la modul general între
noi nu existau disensiuni de concepte, idei sau
ţeluri de realizat. Totuşi, era necesară o mare
precauţie din partea noastră, deoarece în acele
vremuri de instabilitate, teroare şi corupţie,
surprizele puteau veni de acolo de unde te aşteptai
mai puţin.
La nivelul Securităţii Statului, tendinţa era aceea
de asimilare a Departamentului
Zero în cadrul celorlalte Direcţii şi Secţiuni
căci, deşi era parte structurală din acel aparat, DZ
avea totuşi autonomie proprie, iar acest fapt
deranja anumite persoane, orgolii şi interese.
Colonelul Obadea ştia însă prea bine că, dacă s-ar
fi realizat „dizolvarea" DZ printre
celelalte structuri ale Securităţii, aceasta ar fi
însemnat în mod automat politizarea departamentului
pe care îl conducea. El intuia faptul că aceea ar
fi fost calea cea mai sigură către
diminuarea eficienţei departamenului în acţiunile
pe care le desfăşura, în plus, conducerea lui
ar fi fost influenţată din exterior de anumiţi
factori politici, iar corupţia 1-ar fi măcinat repede
chiar de la baza sa.
Importanţa Departamentului Zero devenise enormă,
mai ales datorită unor serii de
descoperiri uluitoare care avuseseră loc în ultimii
ani în diferite zone ale ţării, despre care
acum nu îţi pot vorbi decât în termeni generali. Pe
lângă studiile parapsihologice pe subiecţii
dotaţi şi rolul de „pepinieră" pentru fiinţele
umane cu înzestrări paranormale de pe teritoriul
României, DZ preluase de asemenea investigaţiile şi
intervenţiile ultra-secrete în cazurile de
mare importanţă strategică şi ştiinţifică. Pentru
aceasta a fost creată o uriaşă bază de date
specifice, precum şi un grup de intervenţie
paramilitară care avea în dotare echipament tehnic
deosebit. Atunci când apărea un caz de „cod
roşu" era dată alarma iar acţiunea de intervenţie
se desfăşura extrem de repede şi precis, după nişte
etape foarte bine stabilite care aveau ca
scop deplasarea la locul respectiv, securizarea
zonei, contactul cu specificul descoperirii, analiza
ştiinţifică preliminară şi închiderea zonei.
Intervenţiile de „cod roşu", care dintr-un anumit punct
de vedere sunt cele mai spectaculoase -şi aici mă
refer în special la modul în care ele se
desfăşoară -, au loc numai după anumite verificări
prealabile, pentru a se evita deplasarea
corpului dal departamentului în cazurile mai puţin
importante. Acţiunile de „cod roşu"
constituie mari secrete de stat şi tocmai de aceea
sunt stabilite anumite proceduri standard cu
privire la modul de implicare a celor care fac
parte din grupa specială de intervenţie.
De-a lungul timpului au existat diverse atacuri ale
unor personalităţi politice şi
chiar denunţuri false în ceea ce priveşte
activitatea departamentului, care au fost aduse la
cunoştinţa lui Ceauşescu, însă astfel de cazuri nu
au făcut altceva decât să evidenţieze şi
mai bine rolul pe care 1-au avut măsurile iniţiale
excelente de secretizare a informaţiilor de
vârf, care nu puteau fi cunoscute decât de Obadea
şi de dictator (tangenţial, acestea erau
aduse şi la cunoştinţa Şefului Securităţii). De
aceea, tentativele de răsturnare a lui Obadea
de la conducerea DZ, care reclamau incompetenţa
lui, au eşuat rând pe rând deoarece ele
apăreau ca fiind false chiar de la început.
„Amatorii" nu puteau construi un scenariu tactic
viabil, din simplul motiv că scurgerile de
informaţii aproape că nu existau şi, prin urmare,
ei erau nevoiţi să inventeze şi să mintă. Totuşi,
tracasat din mai multe părţi (cele mai
veninoase intrigi proveneau chiar de la Şeful
Securităţii de atunci) şi aflat într-o poziţie tot
mai delicată datorită informaţiilor alarmante de
zguduire a blocului comunist în Europa,
Ceauşescu ar fi putut să ia o decizie neinspirată.
De aceea, colonelul a avut grijă să-i prezinte
descoperirile şi elementele cele mai importante şi
secrete într-o lumină foarte clară,
sinceră şi directă, care 1-a determinat pe Şeful
Statului să-i acorde în continuare mână liberă
de acţiune.
Odată rezolvată problema încrederii din partea lui
Ceauşescu, Obadea se putea
focaliza asupra pregătirii cu mare atenţie a
perioadei de tranziţie care avea să urmeze după
schimbarea de regim în conducerea ţării, deoarece
el ştia deja că nu era decât o chestiune de
timp până când aceasta avea să se petreacă,
începând cu vara anului 1989, activitatea
colonelului Obadea a devenit febrilă şi foarte
complexă; eu însumi 1-am putut vedea doar de
puţine ori până la sfârşitul anului. Deşi nu aveam
acces la informaţiile din exterior, intuiţia îmi
spunea totuşi că se pregăteşte ceva foarte
important la nivel naţional. Dar acestea sunt
aspecte pe care tu le cunoşti deja foarte bine şi
nu mai are rost să intru acum în detalii. Mă voi
axa, deci, mai ales pe descrierea modalităţilor
principale de acţiune ale departamentului.
Atunci când este făcută o descoperire foarte
importantă, recepţia informaţiei are
loc foarte rapid, deoarece instituţiile care sunt
primele contactate în astfel de cazuri sun
Poliţia şi Serviciul Român de Informaţii (SRI).
Datorită unui protocol foarte strict, care
delimitează clar natura descoperirilor şi
importanţa acestora, DZ este imediat contactat iar
echipele noastre se deplasează în zona respectivă.
Există o etapizare foarte precisă a
acţiunilor care trebuie realizate în astfel de
cazuri, începând cu anul 1988, am făcut şi eu
parte din echipa principală de intervenţie,
deplasându-mă cu aceasta în locaţiile secrete în
care
eram chemaţi. Includerea mea în această echipă a fost rezultatul unui ordin
emis direct
de colonelul Obadea, rolul meu fiind acela de
evaluare a gradului de risc în cazul
descoperirilor importante care erau făcute şi de
propunere a modalităţii specifice de
procedură pentru investigarea acestora în condiţii
de deplină siguranţă. Din echipa principală
mai făcea parte un căpitan de securitate, care era
conducătorul ei şi care trebuia să ia pe loc
deciziile necesare după ce eu îi prezentam
concluziile mele. Dacă situaţia era foarte
neobişnuită, el era cel care raporta imediat
situaţia colonelului Obadea, aşteptând hotărârea
acestuia. Echipa noastră mai includea încă trei
militari din trupele de elită, foarte bine
pregătiţi, care constituiau „avangarda" atunci
când începeau investigaţiile.
O a doua echipă era formată din patru membri, care
erau oameni de ştiinţă şi
cercetători, însă numărul lor putea să varieze în
funcţie de domeniul descoperirii
respective. Ei erau cei care pătrundeau ulterior în
perimetrul zonei care delimita
descoperirea şi efectuau o primă analiză
ştiinţifică, de ansamblu, a elementelor pe care le
găseau acolo.
A treia şi ultima echipă era formată din douăzeci
de militari care aveau rolul de a
asigura securitatea zonei, împrejmuirea ei, paza
obiectivului şi logistica necesară, în funcţie
de importanţa descoperirii era anunţat şi colonelul
Obadea, care sosea acolo în cel mai scurt
timp.
Uneori, însă, puteau să apară factori neprevăzuţi.
De pildă, prin 1981, când sistemul
de intervenţie pe echipe nu exista încă şi
protocoalele de colaborare erau nesigure, DZ a
fost solicitat să intervină într-o zonă muntoasă,
în apropiere de întorsura Buzăului, la
curbura lanţului de munţi carpatici. Zona era
foarte retrasă şi aproape nelocuită. Doi
fraţi alpinişti se antrenau escaladând o stâncă
înaltă şi relativ izolată de masivul muntos.
Pereţii ei erau foarte abrupţi, formând în partea
de sus chiar o plombă, ceea ce a constituit
o adevărată provocare pentru cei doi alpinişti.
Unul dintre fraţi a urcat pană pe la trei
sferturi din înălţimea stâncii, unde a observat
nişte semne bizare săpate în piatră şi aproape
complet erodate de trecerea timpului. Când
a ajuns sus, pe platforma îngustă a stâncii, s-a
aplecat şi a ridicat un obiect ciudat de culoare
galbenă, care semăna cu un lanţ, dar în clipa
următoare a dispărut brusc sub privirea înmărmurită
a fratelui său care se afla pe sol, la baza
stâncii. A fost alertată Miliţia locală şi au fost
anunţaţi părinţii, la Brăila. Iniţial, autorităţile
-1-au bănuit pe cel care i-a chemat că le ascunde
adevărul. Chiar 1-au ameninţat, crezând
că-şi bate joc de ei. însă tatăl, fost alpinist, a
escaladat şi el stânca, a ridicat obiectul
respectiv şi a dispărut instantaneu în faţa a mai
mult de zece martori.
Cazul a luat o turnură periculoasă; au sosit
imediat la faţa locului mai mulţi
ofiţeri de Securitate de la Bucureşti, care au
anunţat DZ în aceeaşi seară. Zona a fost
izolată de către o echipă militară pe o rază de o
sută de metri în jurul stâncii. Reprezentanţii
unei alte Direcţii din Securitate s-au ocupat în
următoarele zile cu dezinformarea sătenilor
şi liniştirea martorilor oculari. Cunosc toate
aceste detalii din dosarul ultrasecret al
evenimentului respectiv, pe care 1-am studiat
ulterior, după Revoluţie. Acum douăzeci
de ani încă nu aveam acces la astfel de operaţiuni,
fiind doar un copil care venise la
baza din B... de puţin timp. Se pare totuşi că
unele aspecte au mai „transpirat" prin presă
la mulţi ani după aceea, probabil datorită faptului
că în acel loc au venit atunci câteva
personalităţi politice şi din domenul ştiinţei. Situaţiile
de acest gen, care nu pot fi
blocate informaţional în mod complet de la început,
sunt înregistrate cu un cod special şi
sunt numite „evenimente de tip K". Ele
reprezintă de obicei situaţii limită, care nu pot fi
prevăzute în totalitate sau care dau naştere la
diverse alte complicaţii.
În zilele următoare au survolat cu elicopterul
stânca respectivă; „obiectul" era, de
fapt, un gen de pârghie ancorată în piatra stâncii,
fără a se putea stabili însă cine, cum şi de
ce a realizat aceasta. Scrierea de pe peretele
stâncii a rămas complet necunoscută, chiar
dacă au fost trimise numeroase fotografii cu
semnele respective, pentru a fi studiate la cele
mai prestigioase instituţii de profil din lume.
Deşi existau anumite similitudini de formă,
nimeni nu a putut totuşi să găsească o
corespondenţă clară cu vreuna dintre scrierile din
antichitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu