Ocolirea lui era posibilă, dar implica probleme
tehnologice mai dificile. A doua variantă consta,
de asemenea, în străpungerea rocii muntelui, dar de
data aceasta oblic, cumva pe deasupra
tunelului, pentru a ajunge în spatele barajului.
Distanţa de forare era mai mare, deoarece trebuia
să se respecte un anumit unghi de înaintare, dar
măcar exista şansa de a ocoli barajul
energetic.
În
ceea ce mă priveşte, am fost relativ sceptic faţă de această soluţie deoarece
puteam
să-mi
închipui foarte bine că cei din vechime care au făcut construcţia respectivă au
putut să
intuiască această posibilitate şi să ia anumite
măsuri de prevedere. Totuşi, venerabilul mi-a garantat
sprijinul tehnologic ultrasofisticat al armatei
Statelor Unite, punând la dispoziţie un
dispozitiv uluitor de performant în forarea cu mare
viteză a rocii, care utiliza un jet de plasmă
foarte puternic şi un câmp magnetic rotitor, în
felul acesta se putea ajunge la peretele tunelului în
mai puţin de două zile, luând în consideraţie şi
pregătirile de rigoare. Ne-am înţeles, deci, să
mergem mai întâi pe această variantă şi în cazul
unui eşec să abordăm varianta mai scurtă, a
străpungerii directe până la barajul energetic al
tunelului.
Întreaga operaţiune trebuia însă realizată în cel
mai mare secret. Dacă venerabilul ne
furniza mijlocul tehnologic principal, noi trebuia
să organizăm restul de aşa manieră, încât
totul să nu pară decât o acţiune obişnuită a DZ. în
plus, una dintre condiţiile esenţiale ale
marelui mason a fost aceea ca, în mod excepţional, această
acţiune să fie raportată eronat
SRI-ului şi preşedinţiei, ca o simplă descoperire a
unei intruziuni carstice în munţi, în plus,
senior Massini a dorit să aducă o echipă specială
din Statele Unite ale Americii pentru a însoţi,
alături de câţiva reprezentanţi ai elitei masonice,
propriile noastre echipe pe parcursul
operaţiunii. N-am fost de acord cu această cerere,
invocând imposibilitatea de a asigura
scurgerea informaţiilor în afară, dar am propus
prezenţa acestor echipe imediat după
realizarea străpungerii tunelului, în realitate, nu
ar fi fost nici o problemă pentru asigurarea
securităţii stricte chiar şi în cazul prezenţei
echipei americane, dar am exagerat în mod
intenţionat posibilitatea deconspirării secretului,
tocmai pentru că ştiam că acela era punctul
vulnerabil al masonilor în problema respectivă. Nu
doresc, bineînţeles, ca ei să
pătrundă o dată cu mine acolo, în interiorul
muntelui ci vreau ca mai întâi să mă conving eu
însumi despre ce este vorba şi, în funcţie de ceea
ce voi descoperi, să iau o hotărâre la faţa
locului. Situaţia se anunţă a fi foarte tensionată,
având prea multe variabile; de aceea, ea poate
oricând să devină imprevizibilă şi chiar
periculoasă pentru noi. Totuşi, important este să
ajungem în tunel şi mai
apoi la bariera semisferică de energie. Pentru
aceasta este necesar să-i dau impresia venerabilului
că voi colabora în mod deschis deoarece el ne poate
furniza mijloace tehnice foarte importante.
Presiunile lui sunt destul de mari, dar pe de altă
parte el este limitat în acţiune datorită dorinţei
de păstrare a unui secret absolut. Aparent, nici
unul dintre noi nu ştie ce se află acolo, însă după
cum ţi-am mai spus eu intuiesc că venerabilul
cunoaşte un element esenţial, pe care nu mi 1-a
dezvăluit şi pe care doreşte să-1 controleze în
exclusivitate. Aşa îmi explic, de pildă, insistenţele
lui de a fi prezent acolo în momentul străpungerii.
Mi se părea că visez. Urma să se
producă ceva de o importanţă excepţională şi totuşi
eu simţeam totul ca fiind aproape ireal.
— N-ai mai discutat cu nimeni despre aceasta? 1-am
întrebat pe Cezar.
— Am
vorbit în particular cu generalul Obadea. Este singurul care cunoaşte toate
ramificaţiile problemei. Am convenit împreună să
amânăm anunţarea acestei acţiuni structurii
politice superioare, pentru că altfel reacţia
elitei masonice ar fi putut fi teribilă. Nu doream să
riscăm, mai ales că aveam nevoie şi de tehnologia
foarte avansată pe care ei sunt dispuşi să o
pună la dispoziţia noastră. Aceasta este o acţiune
care implică siguranţa naţională şi, în
funcţie de ceea ce va fi descoperit acolo, ea va
constitui poate cel mai mare secret de stat. Nu
ne putem permite, aşadar, să acţionăm orbeşte.
Îl priveam contemplativ pe Cezar. Destinul foarte
straniu al acestui om mă făcea să
analizez cu o mare seriozitate complicatul angrenaj
al relaţiilor umane şi al intereselor în
această lume. în definitiv, cu toţii suntem precum
nişte „relee", mai mult sau mai puţin
sofisticate
care transmitem în mod corect sau incorect „informaţia" vieţii. Complexitatea
situaţiei de atunci, grefată pe iminenţa momentului
crucial al descoperirii, mă făcea să simt
în tot trupul fiorii nebănuiţi ai unei emoţii
foarte intense.
— Şi acum? în ce stadiu se află acţiunea?
În forul meu interior, nutream speranţa ascunsă că
poate voi reuşi şi eu să văd
misterioasa structură din interiorul muntelui, după
ce va fi descoperită. Sesizându-mi
gândul, Cezar îmi spuse:
— Deocamdată ne aflăm în toiul pregătirilor, pe
care trebuie să le direcţionez cu
mare atenţie. Mai întâi am asigurat securitatea
zonei care, spre norocul nostru, este greu
accesibilă si relativ neumblată. Am apelat şi la
serviciile armatei, organizând chiar o minibază
în exteriorul perimetrului-focar, pe care 1-am
identificat şi izolat împreună cu
echipa noastră de specialişti. Am asigurat deja
paza circulară a zonei, aducând acolo
aproape două sute de militari. S-a
construit un mic drum de acces şi s-a împrejmuit
perimetrul circular cu sârmă ghimpată. Am montat,
de asemenea, peste treizeci de pichete
de pază. în interior am stabilit un al doilea cerc
de securitate format din echipa a treia a
departamentului. Există două bariere
de acces pe drumul improvizat, care sunt prevăzute
cu puncte de control. De data aceasta, logistica
este masivă şi complexă, mai ales că durata
acţiunii se poate întinde pe mai multe săptămâni.
Generalul Obadea s-a ocupat de relaţia cu
Ministerul Armatei pentru sprijinul material; au
fost aduse corturi de campanie pentru
militari şi se montează releele de comunicaţie. Am
vrut să imprim întregii acţiuni aspectul
aparent al unei aplicaţii militare. Probabil că
totul va fi gata în următoarele două-trei
săptămâni. La sfârşitul lunii iulie soseşte
dispozitivul de forare cu plasmă, iar după aceea nu
ne mai rămâne decât să pătrundem în interiorul
muntelui.
Deşi nimeni nu intră în perimetru decât cu acordul
meu sau al generalului Obadea,
voi face în aşa fel încât să poţi vedea şi tu ceea
ce vom descoperi. Aceasta, bineînţeles,
dacă lucrurile vor decurge în mod normal, aşa după
cum au fost stabilite. Mai sunt multe
alte detalii, care nu prezintă însă o importanţă
prea mare. Cunoşti acum esenţialul, în
principiu, prima forare exterioară va începe în
ultimele zile ale lunii iulie. Până atunci nu
ne vom mai vedea, deoarece evenimentele intră în
linie dreaptă iar specificul lor îmi
solicită în mod deosebit prezenţa în acel loc. Dar,
aşa cum ţi-am promis, te voi chema
atunci când totul va fi în siguranţă şi bine
pregătit.
Spunând acestea, Cezar s-a ridicat si şi-a luat
rămas bun de la mine. Ne-am
despărţit cu speranţa de a ne revedea curând în
condiţii cu totul extraordinare.
Am
preferat să merg pe jos spre casă. Gândurile şi presupunerile îmi invadau
mintea,
iar multitudinea posibilităţilor şi complexitatea intrigilor aproape că îmi
dădeau
dureri
de cap. în noaptea aceea am adormit cu gândul la enigmatica civilizaţie care a
construit
ansamblul din interiorul muntelui, făcând astfel dovada unei tehnologii
incredibile. Cine au fost acele fiinţe? Din ce
genuni ale timpului ne transmiteau mesajul
lor? Nu bănuiam însă nici pe departe imensa
surpriză care aştepta de zeci de mii de ani să fie
revelată în inima munţilor...
98
CAPITOLUL 5
MAREA DESCOPERIRE
După acea întâlnire cu Cezar mintea mea era mai
mereu preocupată de misterul
structurii identificate în interiorul Munţilor
Bucegi. Doream foarte mult să iau şi eu parte la
toate operaţiunile preliminare şi la momentul
pătrunderii în marele tunel, dar realizam că
aceasta nu era posibil. Trebuia să mă mulţumesc
doar cu şansa de a avea acces pentru un timp
scurt la locul marii descoperiri, în eventualitatea
că lucrurile nu se complicau pană atunci.
Timp de o lună şi jumătate de la convorbirea pe
care am avut-o cu Cezar am aşteptat febril un
semn de la el. îmi făceam în minte tot felul de
scenarii, îmi imaginam diferite posibilităţi şi,
practic, fiecare clipă devenise pentru mine o
dorinţă intensă de a ajunge şi eu în acel loc din
munţi. Aveam o încredere desăvârşită în Cezar şi
ştiam că va face tot posibilul pentru a-mi
facilita intrarea în „perimetrul principal" al
zonei. Nu ignoram nici faptul că tensiunea acelei
perioade trebuie să fi fost enormă pe umerii lui şi
ai generalului Obadea, datorită jocului de
culise foarte complicat care trebuia menţinut
într-un fin echilibru. Ceea ce se petrecea atunci
în munţi constituia cu adevărat o situaţie
excepţională, a cărei importanţă viza nu numai
siguranţa naţională ci chiar situaţia întregii
omeniri, dacă luăm în consideraţie interesul enorm
pe care îl manifesta în acea direcţie elita
mondială a masonilor.
Operaţiunile de la faţa locului şi planul pe care
îl concepuse Cezar erau îngreunate şi
de faptul că, în paralel, era necesară înşelarea
vigilenţei lui senior Massini şi a celorlalţi
venerabili din elită. La toate acestea se adăuga
presiunea exercitată de pericolul ca informaţia
să ajungă la structurile de vârf ale statului,
într-un astfel de caz, era puţin probabil ca situaţia să
mai poată fi controlată cu eficienţă. Planul lui
Cezar includea informarea conducerii politice a
statului la un moment de timp bine definit.
Baza secretă din munţi
Clipa mult aşteptată a sosit puţin după mijlocul
lunii august, într-o dimineaţă însorită
am
fost contactat prin filiera obişnuită, dar curând aveam să realizez că măsurile
de precauţie
erau de acea dată mult mai severe. Nu voi intra în
amănunte, care oricum nu interesează prea
mult. Puţin după prânz am ajuns la una din bazele
militare secrete de la poalele munţilor, de
unde am fost preluat cu elicopterul Departamentului
Zero, fiind însoţit de doi militari cu
uniformă specială, care erau înarmaţi, încă de la
Bucureşti, după consemnele ştiute, nici
unul dintre cei care mă escortau nu a rostit o
vorbă. Schimbările de vehicul şi de pază
erau însoţite doar de ordine scurte, la obiect,
întreaga acţiune se dovedea a fi rapidă şi
precisă. Deşi cunoşteam prea bine aspectele
implicate şi motivele pentru care era necesară
asigurarea unei maxime securităţi, mărturisesc
totuşi că eram puţin contrariat de stricteţea
măsurilor de siguranţă care erau luate,
consi-derându-le exagerate. Mi-am dat însă repede
seama că nu eram aproape deloc în măsură să
apreciez la adevărata ei valoare întreaga
operaţiune şi că trebuia să mă consider un tip
foarte norocos pentru că mi se oferea
nesperata şansă de a avea acces la ceea ce
consideram a fi, probabil, cea mai importantă
descoperire din timpurile moderne. Faptul că am
fost chemat de Cezar şi că măsurile de
securitate erau extraordinare îmi oferea
certitudinea că, într-adevăr, acolo fusese descoperit
ceva de o importanţă colosală. Reflectam la faptul
că, în timp ce imensa majoritate a
oamenilor îşi duceau traiul zilnic, de multe ori
într-un mod cât se poate de banal, această
descoperire ar fi putut să transforme radical
concepţiile tuturor într-o perioadă foarte scurtă de
timp. Zâmbeam amar la gândul că, în conjunctura
mondială prezentă, părerea mea era
probabil mult prea idealistă. Pentru a determina o
transformare de proporţii care să implice
o justă analiză şi înţelegere atât a trecutului
umanităţii cât şi a semnificaţiei profunde a vieţii,
este nevoie de o abilă diplomaţie, de inteligenţă
şi de virtuţi nobile pentru a te „strecura" print99
re numeroasele piedici de natură mentală, psihică
sau chiar materială care încă domină
masele de oameni.
Cufundat în aceste gânduri aproape că nu am
observat coborârea elicopterului, care se
apropia de noua bază ce fusese construită în munţi.
Reflecţiile mele s-au evaporat ca prin
farmec la vederea ansamblului care se afla la
câţiva zeci de metri sub mine. Deşi eram
oarecum familiarizat cu operaţiunile de tactică
militară şi cu tehnica folosită în astfel de
ocazii, totuşi ceea ce puteam să văd atunci
întrecea cu mult orice închipuire. In primul rând
am realizat prezenţa masivă a forţelor americane
datorită numărului mare de vehicule de teren
care le sunt caracteristice şi a unor ansambluri
masive , ascunse sub nişte prelate uriaşe pe
care se vedea desenat steagul SUA. Puteam,
de asemenea, să observ singurul drum
amenajat, destul de larg, care venea din vale prin
pădure, precum şi cele două centuri de
securitate militară a accesului în bază; ele
apăreau ca un fel de hotare late, formând fiecare
aproape un cerc complet înjurul unei intrări mari
în peretele stâncos al muntelui, între cele
două centuri concentrice de securitate exista un
parc de camioane militare, câteva autovehicule
de teren, precum şi două trei vehicule a căror
formă şi scop nu le-am putut identifica pe loc. Am
estimat că de-a lungul celor două centuri erau
plasaţi aproximativ două sute de militari.
Cei de pe centura inte-rioră purtau o uniformă
specială, de culoare neagră, iar militarii de
pe centura exterioară purtau uniformă obişnuită.
Fiecare dintre aceştia avea armă automată,
iar distanţa dintre ei era de doar câţiva metri. Am
văzut că barăcile soldaţilor erau plasate
între cele două hotare, iar cele ale echipei
speciale se aflau imediat în spatele celei de-a doua
centuri. Drumul era blocat de bariere duble şi
masive în dreptul fiecărei centuri, cu dublu
pichet de control de fiecare parte a lui. Am
apreciat distanţa între cele două centuri de
securitate la aproximativ cincizeci de metri. Se
pare că activitatea era frenetică, deoarece
observam un du-te-vino continuu între cele două
comandamente, dar mai ales în interiorul
perimetrului-focar, până la peretele care fusese
tăiat în munte.
Observaţiile mele generale au fost întrerupte de
aterizarea elicopterului pe un loc
amenajat în interiorul perimetrului principal, după
a doua centură de securitate. Am coborât
şi imediat am fost încadrat de doi militari , care
de această dată erau americani. Ne-am
deplasat doar vreo douăzeci de metri de la
elicopter, cei doi din echipa specială fiind în faţă,
iar americanii în spatele meu. Mi s-a spus să mă
opresc şi am rămas acolo în picioare, toţi
cinci, cam o oră; în mod evident, aşteptau ordinul
de preluare a mea.
Abia atunci am început să realizez cu adevărat
proporţiile operaţiunii care se
desfăşura în zonă şi să intuiesc importanţa ei
excepţională. Iniţial am fost mirat de „tratamentul"
la care eram supus; nu pentru că m-aş fi simţit
jignit, ci mai ales pentru stricteţea
aproape incredibilă cu care se desfăşurau acţiunile
în cadrul bazei, îi priveam pe cei patru care
mă încadrau politicos, dar foarte ferm; nu s-au
clintit din poziţia în care se aflau, nu s-au
relaxat, nu au vorbit şi aproape că nici nu au
clipit timp de o oră, cât am aşteptat acolo.
Complet impasibili, îmi dădeau mai mult impresia
unor roboţi, decât a unor făpturi umane.
Neavând încotro, am rămas şi eu aproape nemişcat
între ei, îndoindu-mă doar din când în
când pentru a nu amorţi. Am încercat să aflu motivul
aşteptării noastre, precum şi alte
amănunte, dar era ca şi cum aş fi vorbit la patru
stâlpi de beton. Am înţeles atunci că ordinele
erau extrem de severe şi stricte şi nu am mai pus
alte întrebări, aşteptând resemnat venirea lui
Cezar.
Cu toate că era relativ obositor să rămân în
picioare un timp destul de îndelungat în
acelaşi loc, am folosit acel prilej pentru a
observa cu atenţie ceea ce se afla în jurul meu.
Emoţia de care fusesem cuprins încă de la plecarea
din Bucureşti se amplificase şi mai mult.
Mă aflam, practic, la mai puţin de o sulă de metri
de ţinta viselor şi presupunerilor mele, de o
fenomenală descoperire care aştepta poate de zeci
de mii de ani să fie revelată. Fiorul
necunoscutului care plutea în aer cuprindea parcă
întreaga bază, insuflând în mod tainic
fiecărei persoane de acolo un aer aparte, grav, de
enigmatică focalizare interioară.
În faţa mea, puţin lateral dreapta de la locul în
care mă aflam, se deschidea în munte
gura largă a unui tunel. Puteam să văd sistemul
modern de iluminare care fusese montat la
intrare şi care continua în interiorul tunelului.
Din nefericire, unghiul în care mă aflam şi
prezenţa unui mare cort de campanie şi a două
construcţii modulare ultramoderne, în formă
de emisferă, îmi bloca perspectiva, în aceeaşi zonă
principală în care mă aflam existau mai
100
multe jeep-uri şi vehicule americane, iar în
marginea din stânga mea erau două ansambluri
uriaşe, acoperite fiecare cu câte o prelată, care
după formă sugerau că adăposteau lăzi uriaşe,
al cărui conţinut nu îl cunoşteam. Gura tunelului
era blocată de o barieră lată din metal,
fiind păzită de o parte şi de alta de doi militari
americani; uniforma lor sugera că făceau parte
din trupele de elită ale puşcaşilor marini.
Insă ceea ce mi-a atras îndeosebi privirea era
uriaşul hangar săpat în piatra
muntelui, care se afla în dreapta tunelului păzit.
Era imens, măsurând cam zece metri
înălţime şi, din câte am putut eu aprecia, cam
cincizeci de metri adâncime. Era perfect realizat,
cu pereţii finisaţi şi bolta curbată în mod
impecabil. M-am întrebat ce tehnologie au
folosit
dacă au reuşit să construiască tot ceea ce vedeam în aproximativ o lună.
Ulterior
aveam
să aflu cu stupoare că realizarea forajului în cazul hangarului nu durase decât
o singură
zi.
În interiorul halei erau stivuite multe lăzi pe o
parte, iar pe cealaltă parte se aflau trei
construcţii speciale, ca nişte camere lungi al
căror scop, cred, nu putea fi decât cel de
analiză şi cercetare. De altfel, în interiorul
hangarului era o relativă agitaţie, deoarece
puteam
să observ multe persoane cu halate albe, care intrau sau ieşeau grăbite din
acele
mini-laboratoare, purtând în mâini diferite obiecte
sau hârtii. Atât pe culoarul din mijloc al
hangarului, cât şi afară, aproape de gura
tunelului, am văzut mai multe vehicule mici cu
motor electric, pe care unii dintre cei de acolo le
foloseau pentru a se deplasa în interior. Nici
tunelul şi nici hangarul nu erau prevăzute cu uşi
culisante, probabil datorită complicaţiilor
constructive, care nu erau momentan necesare.
Hangarul avea totuşi, în partea de sus, un
sistem mecanic de „perdea", confecţionat
dintr-un material semitransparent, care nu era
lăsat decât pe un sfert din înălţimea intrării.
Sistemul de iluminat era impecabil şi am
observat două mari generatoare care funcţionau
undeva mai jos, pe coasta muntelui, între
cele două centuri de securitate şi control. La o
oarecare depărtare de marele cort de
campanie, în stânga mea, se afla un şir de barăci
moderne iar în spatele lor mai multe corturi
de campanie de dimensiuni medii, care cu siguranţă
reprezentau adăposturile de noapte pentru
personalul de cercetare şi pentru militari. Nu
am observat însă nimic care să semene a
loc în care se pregăteşte hrana; concluzia mea a
fost că aceasta este adusă zilnic cu un
camion, probabil cu o pază foarte severă. Ulterior
aveam să aflu că bucătăria fusese amenajată
câţiva kilometri mai la vale şi că, într-adevăr, un
grup de militari din echipa specială a DZ
făcea zilnic drumul cu un camion, aducând hrana
pentru cei din bază. Această soluţie a fost
preferată pentru a reduce şi mai mult activitatea
periferică a personalului şi pentru a
micşora, de asemenea, riscurile de securitate. Masa
era servită separat de fiecare grupă de
militari, la barăcile lor. în perimetrul-focar ea
era servită în cortul mare de campanie, atât pentru
militarii români şi americani, cât şi pentru
echipele de cercetători. Am aflat că americanii
veniseră cu alimente proprii şi cu bucătarii lor,
însă aceştia fuseseră trimişi la un loc cu cei
români, în bucătăria de la poalele muntelui.
Cele două construcţii semisferice erau reşedinţele
staff-ului român şi, respectiv, al
celui american. Cezar mi-a dezvăluit ulterior că în
una dintre acestea, care era mai mică, locuia
el şi generalul Obadea, iar în cealaltă se aflau
doi generali de la Pentagon şi un consilier pe
probleme de securitate naţională de la Washington.
Aceste clădiri extraordinar de
ergonomice semănau mai mult cu clădirile unor
staţii de cercetare de pe alte planete şi lăsau
o impresie foarte plăcută, de comfort şi mare
siguranţă. Materialul din care erau făcute avea
culoarea albă şi era delimitat în suprafeţe
hexagonale, iar în apropierea vârfului exista o
bandă lată dintr-un material de culoare albastru
închis. Pe această bandă erau dispuse un
fel de leduri luminoase uriaşe, despre care mi s-a
spus că, atunci când luminau noaptea, creau
o atmosferă calmă şi deosebit de frumoasă.
Am urmărit un anumit timp activitatea din
perimetru; fiecare persoană se mişca rapid
şi dădea senzaţia că ştie cu precizie ce are de
făcut. Din când în când venea sau pleca un
jeep, ori militarii descărcau ceva din lăzile de
sub prelată. Din păcate, distanţa şi obstacolele nu
mi-au permis să observ cu claritate obiectele care
erau deplasate. Eram totuşi mirat de
prezenţa relativ masivă a americanilor, deoarece
Cezar mă lăsase să înţeleg că va fi doar o echipă care să mânuiască dispozitivul de forare cu
plasmă.
Chiar în momentele în care făceam diferite
supoziţii cu privire la acest aspect, am
remarcat faptul că unul dintre militarii români,
care se afla în faţa mea a dus o mână la
urechea dreaptă, a ascultat cu atenţie şi apoi a
rostit repede câteva cuvinte. Imediat după
aceea ne-am îndreptat spre gura întunecată a
tunelului, care pe măsură ce mă apropiam îmi
părea tot mai mare şi mai ameninţătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu