Viitor cu cap de mort..partea 1

Viitor cu cap de mort

Radu Cinamar

Capitolul l IN VIZORUL SECURITĂŢII STATULUI

Capitolul 2 DEPARTAMENTUL ZERO

Capitolul 3 PRIMA CONFRUNTARE: RĂUL DIN ADÂNCURI

Capitolul 4 A DOUA CONFRUNTARE: INFORMAŢIA ESENŢIALĂ

Capitolul 5 MAREA DESCOPERIRE

Capitolul l

ÎN VIZORUL SECURITĂŢII STATULUI

Nu vreau să prelungesc şi nici să dramatizez relatarea evenimentelor din această

carte, îmbrăcând-o în haina poleită a unui stil literar elegant şi, tocmai de aceea, nu doresc

recunoaşterea unei ipotetice valori artistice a textului. Intenţia mea este să exprim cât mai

simplu şi concis anumite fapte şi evenimente care au o însemnătate covârşitoare pentru

această ţară şi pentru acest popor, deoarece există deja numeroase semnale şi dovezi că o

„otravă" ascunsă tinde să macine tot mai mult şi mai repede conştiinţa şi sufletul neamului

românesc. De altfel, aceeaşi părere este susţinută de numeroase alte persoane cu funcţii

înalte în aparatul administrativ, economic, religios şi cultural al ţării. Am putut să mă

conving şi să văd personal o parte din ceea ce, în prezent, este considerat cel mai mare

secret de stat în România şi, datorită naturii legăturilor şi întrevederilor care au fost realizate

cu reprezentanţii de frunte ai principalei puteri statale a lumii, poate chiar cel mai teribil

secret de pe planetă. Implicaţiile sunt colosale, însă intuiţia îmi spune că, în mod

necesar, cunoaşterea aspectelor care vor fi prezentate în această carte va constitui în timp,

prin ea însăşi, un salt calitativ remarcabil pentru existenţa oamenilor, care va anihila în cele

din urmă zidul gros al disimulării, tăinuirii şi minciunii întreţinute de factorii de răspundere

şi de interesele oculte ale anumitor organizaţii şi persoane in ţară şi din afara ei.

De aceea este posibil ca relatarea mea să aibăuneori un caracter aproape brut,

necizelat, să abordeze un stil gazetăresc sau chiar cazon, însă consider această modalitate

de exprimare ca fiind cea mai potrivită pentru a face cunoscute cititorilor anumite aspecte

inedite, chiar de „culise" în lumea secretă a politicii, a fostei Securităţi a Statului şi a

Serviciului Român de Informaţii (SRI) actual. Scopul meu este acela de a dezvălui astfel

în mod gradat si cronologic un şir complex de evenimente, fapte, realităţi şi corelaţii care, în

opinia mea şi a altor persoane competente, prezintă o mare importanţă pentru viitorul ţării,

în fapt, este o biografie (actualizată până în anul 2003) a unui personaj care este real, dar

pe care mulţi, poate, îl vor crede desprins dintr-o legendă sau dintr-o carte de aventuri

SF. îmi permit să atenţionez cititorul încă de la început să nu cadă în plasa ieftină a

îndoielii şi a neîncrederii, ci mai întâi să judece temeinic faptele şi adevărurile pe care le

voi prezenta si abia la sfârşit să tragă concluziile pe care le crede de cuviinţă.

Am avut şansa extraordinară să-1 cunosc pe eroul relatărilor mele si trebuie să

mărturisesc cu sinceritate că nu aş fi luat hotărârea să scriu această carte dacă el însuşi nu mar

fi impulsionat de multe ori în această direcţie. Lungile discuţii pe care le-am avut cu el în

anumite locaţii secrete m-au convins de existenţa anumitor realităţi nebănuite pe care ulterior,

în diferite situaţii, am avut ocazia să le verific eu însumi. Dar ceea ce a determinat în cel mai

înalt grad hotărârea de a relata toate acestea a fost descoperirea cutremurătoare care a

fost făcută în Munţii Bucegi, cu un an în urmă (în luna august, 2003), la care am avut şi eu

acces parţial, datorită unui extraordinar concurs de împrejurări care mi-a fost facilitat de

intervenţia eroului cărţii. Probabil că, prin aceasta, el a dorit să spulbere şi ultimele reticenţe

pe care le-aş mai fi putut avea. Acum ştiu, am văzut, am alins ceea ce există acolo. Acum pot

spune că am o privire de ansamblu, dar corectă asupra istoriei adevărate, încă din

genunile timpului, a României şi chiar a întregii planete. Va fi relativ greu să vă redau în

mod adecvat uluirea, bulversarea şi chiar panica puţinilor oameni care au avut acces acolo.

Ceea ce pot spune acum este că acela a fost doar începutul descoperirii, deoarece eu nu

am avut acces la toate elementele, nu mi s-a permis să văd chiar totul acolo, însă cel care a

ghidat toate investigaţile şi care, de asemenea, mi-a oferit nesperata şansă de a putea vedea

locul în care a fost făcută epocala descoperire, mi-a povestit despre acea parte enigmatică

a locului respectiv, la care nu am avut însă acces din raţiuni de securitate extremă.

Dar să nu ne grăbim şi să nu anticipăm. Voi descrie totul, la timpul potrivit, exact

aşa cum s-a petrecut. Pot să afirm însă fără rezerve că acela a însemnat, fără îndoială, un

moment de cotitură majoră atât în concepţiile mele cât si în cariera pe care o urmam. Rog

cititorul să aibă răbdare şi să îmi permită mai întâi să prezint firul călăuzitor care a condus

la evenimentul descoperirii extraordinare din Munţii Bucegi.

În esenţă, acest fir reprezintă chiar existenţa profund misterioasă şi tulburătoare a

eroului cărţii, de care complicatul angrenaj al destinului m-a legat într-un mod cel puţin

straniu. Din raţiuni lesne de înţeles, voi folosi un nume de cod în ceea ce-1 priveşte.

Îl cunosc pe Cezar Brad de aproape cinci ani, timp în care m-am întâlnit şi am

vorbit cu el de mai multe ori, convingându-mă cu prisosinţă de forţa şi caracterul extraordinar

al acestui om. Poziţia sa cu totul specială în complicatul angrenaj al puterii statale îl

face cu atât mai credibil în ceea ce el mi-a expus fragmentat, dar totuşi foarte concis şi

coerent, în cele câteva întâlniri pe care le-am avut chiar dacă, uneori, din diverse motive,

acele întâlniri au fost aproape „pe fugă".

Rămâne însă un mister de ce m-a ales tocmai pe mine pentru a descrie faptele şi a le

prezenta celorlalţi oameni. Poate că acest lucru s-a datorat, în mare parte, seriozităţii şi

interesului pe care le-am manifestat mereu faţă de ceea ce el îmi povestea. Sunt aspecte care

cu greu pot fi „digerate" de mintea unui om obişnuit. Dar timpurile pe care le trăim sunt ele

însele foarte speciale, astfel încât ceea ce înainte mi se părea un vis sau un act al imaginaţiei

debordante, se dovedeşte acum perfect posibil.

La sfârşitul ultimei noastre întâlniri, Cezar mi-a precizat cu mult calm şi detaşare că

hotărârea de a scrie şi a publica informaţiile pe care mi le oferise îmi aparţinea în

exclusivitate. Simţeam cu toată fiinţa că aceasta era o mare responsabilitate care apăsa pe

umerii mei şi mărturisesc faptul că a trebuit să treacă aproape un an din acel moment până

când să reuşesc să-mi clarific toate aspectele, să sintetizez faptele în ordinea în care miau

fost prezentate şi mai ales să le înfăţişez cât mai clar cu putinţă. Am urmărit să redau cât

mai fidel şirul de evenimente şi explicaţiile lui Cezar Brad, aproape cu aceleaşi cuvinte cu

care el mi le-a relatat mie.

Îndemnul de a publica această carte mi-a fost făcut cu un aer simplu şi cât se poate

de firesc; am avut atunci impresia clară că, chiar şi în cazul în care - din frică sau din alte

motive - eu nu aş fi făcut ceea ce am fost rugat şi nu aş fi scris cartea, Cezar ar fi privit acest

lucru cu o perfectă detaşare şi fără îndoială că, ulterior, ar fi găsit o altă modalitate de a-şi

împlini intenţia.

O naştere ciudată

La maternitatea din oraşul F... era de gardă doar doctorul Nenu. Cele două

asistente de serviciu pregăteau grăbite masa pentru naşteri. O femeie tânără, cu înfăţişare

simplă, dar plăcută, fusese adusă cu câteva minute înainte în camera de operaţie, deoarece

începuseră contracţiile. Nu ţipa, dar era destul de speriată. Plictisite oarecum de rutina

activităţii şi cam obosite după o noapte lungă pe care zorii începeau să o biruie, cele două

asistente nu o prea băgau în seamă. De altfel, în anii 70' ne aflam în plină „dezvoltare

multilaterală" comunistă, când totul era „cu poporul" şi „pentru popor", când totul era

„egalitate" şi „echitate" demagogică de aşa manieră, încât nu mai făceai prea bine

deosebirea dintre un scaun şi un om.

Chemat într-un târziu, după câteva ore de travaliu care păruseră nesfârşite

secole pentru viitoarea mamă, doctorul Nenu cercetă obosit fişa pacientei: motivul

internării - ruperea pungii cu lichid amniotic; stare generală bună; tensiune normală;

contracţii uterine rare; dilataţie mică. Totul părea să urmeze cursul firesc al unei naşteri

obişnuite.

Dându-şi seama că se uita mai mult în fişă decât la pacientă, doctorul s-a apropiat

de masa de naştere, clătinând din cap la gândul că oboseala îi juca feste, făcân-du-1

neatent. Nu bănuia atunci cât de repede urma să i se spulbere orice somnolenţă şi apatie.

Aruncă o privire rapidă, edificându-se imediat asupra stadiului naşterii; era

iminentă. Dilataţia crescuse corespunzător şi doctorul Nenu se bucură în sinea lui că nu va

fi necesar bisturiul.

O dată cu ultimele şi cele mai dureroase contracţii ale mamei, apăru mai întâi capul

copilului, apoi trupuşorul gingaş şi ascultător. Doctorul îl prinse cu atenţie de mâini,

ajutându-1 să iasă. Prima problemă a fost aceea a lungimii cordonului ombilical. Nenu văzuze

multe în viaţa lui, dar atunci a rămas pentru câteva clipe ţintuit de uimire, deoarece

lungimea cordonului depăşea cu mult standardele obişnuite: măsura aproape 1,5 m.

Timpul era însă preţios şi naşterea trebuia să să termine cu bine. îşi reveni din uimire, luă

foarfecele din mâinile asistentei şi tăie cordonul; mai bine zis, el a vrut să taie acel cordon

ombilical, aşa cum mai făcuse de sute de ori înainte în cariera lui de medic, dar lamele

foarfecelui alunecau ca pe metal! Doctorul se holba nevenindu-i să creadă, în timp ce asistentele

rămăseseră încremenite, în cele câteva secunde care au urmat el a schimbat două

perechi de foarfeci, însă cu acelaşi rezultat: cordonul nu putea fi tăiat. Era foarte elastic, ca o

piesă din cel mai rezistent cauciuc.

Doctorul Nenu avea ani întregi de experienţă medicală şi ştia să-şi stăpânească

emoţiile. Cu mişcări precise, el a apucat atunci bisturiul şi a apăsat cu el în mod repetat şi

cu putere pe cordon, în cele din urmă acesta a cedat şi s-a auzit primul ţipăt al vieţii.

Bebeluşul era un băiat durduliu, cu trăsăturile feţei neobişnuit de clare şi relaxate şi cu un

cordon ombilical foarte ciudat. Erau zorii unei zile de primăvară, în anul 1970. După aceea,

evenimentele s-au precipitat.

— Amalia, sună-1 imediat pe colonel şi spune-i să vină cât se poate de repede la

spital, a ordonat doctorul. Apoi se întoarse către cealaltă asistentă şi îi zise:

— Tu pune cordonul ombilical la conservat; de femeie mă ocup eu. Adu-mi fişa

ei.

Colonelul Datcu a sosit la spital după aproximativ douăzeci de minute. A avut o

scurtă discuţie cu doctorul Nenu, după care a vorbit mult la telefon cu unul din şefii ierarhici

de la Bucureşti. La ora prânzului, în faţa maternităţii din F... a apărut o limuzină neagră cu

număr guvernamental, din care au coborât doi indivizi sobri şi tăcuţi. Unul dintre ei ţinea în

mână o geantă diplomat. Doctorul Nenu, colonelul Datcu şi cei doi civili au discutat aproximativ

o jumătate de oră într-un birou din interiorul spitalului. Nenu a completat un formular

care i-a fost înmânat de securişti, după care a fost rugat să aştepte puţin afară. După

câteva minute indivizii au plecat, iar colonelul s-a adresat doctorului, care era destul

de tulburat:

— Chestia asta ne depăşeşte, Nenule. Acestea au fost unele dintre primele directive

secrete pe care le-am primit la înaintarea mea în funcţie, în astfel de cazuri trebuie să

îndeplinesc un protocol foarte strict şi secret. Pentru tine în mod special, azi nu s-a petrecut

nimic deosebit şi nu ai văzut nimic straniu; m-ai înţeles, nu-i aşa?

Gânditor, colonelul Datcu şi-a aprins o ţigară. După câteva clipe, fără să-1

privească pe doctor, a spus:

— Încă ceva. Băiatul nu are fişă medicală personală. O vei distruge imediat. Nu

trebuie să existe nimic în arhivă, referitor la această naştere! Restul, crede-mă ce-ţi spun,

este prea complicat să ne intereseze.

Şi, bătându-1 prieteneşte pe umăr, colonelul Datcu părăsi spitalul, în urma lui,

doctorul Nenu a rămas privind năuc în gol, în timp ce în salon o mamă neştiutoare îşi

strângea la piept, cu iubire, copilaşul nou-născut.

Nişte capacităţi extraordinare

Micul Cezar nu ştia nimic despre atenţia specială care i se acorda şi nu cunoştea,

bineînţeles, nici maniera în care era supravegheat de către Securitate. La vârsta fragedă

pe care o avea nu putea să înţeleagă motivul pentru care el constituia un important subiect de

interes şi, de altfel, acelaşi lucru se putea spune şi despre părinţii săi, care nu bănuiau nimic

în această direcţie. Copilul se născuse normal (mamei nu i s-a spus ceea ce s-a întâmplat la

maternitate), iar lunile care au urmat nu au adus nimic neobişnuit în casa simplă şi

modestă a familiei Brad.

Totuşi, cu timpul, în comportamentul bebeluşului au început să apară unele mici

bizarerii, cum ar fi de pildă faptul că nu plângea aproape deloc şi că îşi ţinea degetele de la

mâini în anumite poziţii curioase, atingându-le sau îndoindu-le în diferite moduri, care se

repetau identic după un anumit timp. Părinţii îl urmăreau cu mirare, dar fără să se alarmeze,

deoarece bunul simţ pe care îl aveau i-a făcut să înţeleagă faptul că, în definitiv, nu putea fi

nimic rău în legătură cu preocupările oarecum stranii ale copilului. Dimpotrivă, de la un timp era

chiar o adevărată încântare pentru ei să urmărească „jocul" degetelor lui micuţe, un joc care de

altfel era foarte elegant şi pe care Cezar în realiza cu multă naturaleţe. Uneori, copilul

rămânea nemişcat minute în şir, menţinând aceeaşi structură a degetelor, care fie formau un cerc,

ori se încâlceau, ori erau atinse succesiv de degetul mare, în poziţii bine determinate. Părinţii lui

Cezar erau însă foarte mulţumiţi că micuţul nu plângea şi nu le crea probleme noaptea, dar mai

ales că nu suferise încă de nici o boală.

Cu timpul, însă, în sufletul lor se strecură germenele unei suferinţe ascunse, umbrindu-le

puţin liniştea traiului cotidian. Micul Cezar împlinea peste puţin timp un an şi încă nu articulase

nici un cuvânt. Problema nu era totuşi prea gravă, deoarece se mai întâlniseră astfel de cazuri,

dar părinţii se gândeau deja să-1 ducă pe copil la consultaţie, la un medic logoped.

Exact în luna în care Cezar împlinea un an, la uşa casei au sunat doi indivizi

spilcuiţi, înalţi, cu ochi de culoare gri, reci ca oţelul, în spatele manierelor elegante şi a tonului

voit amabil pe care 1-au abordat în discuţia cu părinţii lui Cezar se putea surprinde totuşi cu

uşurinţă intoleranţa faţă de orice posibilă împotrivire, dublată de o surdă dar evidentă

ameninţare cu represalii, în cazul în care „ordinele de sus" nu ar fi fost ascultate. S-au prezentat

ca fiind membrii unui Departament Special al Securităţii Statului; aparent, gesturile lor

erau nonşalante dar totuşi ele impuneau în mod straniu un gen de teamă în cei care îi ascultau, în

acele timpuri, Securitatea comunistă avea deja un trist renume în ceea ce privea moda- lităţile

de acţiune şi intimidare, dar în cazul familiei Brad metoda aplicată a îmbrăcat o haină oarecum

mai umană.

Întrevederea a fost scurtă şi a constat, practic, dintr-un monolog susţinut de cei doi

indivizi, în timp ce părinţii lui Cezar rămăseseră stânjeniţi în picioare. Ideea principală era aceea

că ei trebuiau să urmeze fără greşeală indicaţiile care le erau date. Sărmanii oameni au fost

înştiinţaţi că fiul lor se afla în atenţia anumitor factori de resort, care priveau mari interese de

stat, pe care ei nu trebuiau să le cunoască. Misiunea lor era aceea de a informa imediat, direct şi

fără nici un alt intermediar (cei doi au insistat mult asupra acestei condiţii) orice aspect

neobişnuit, straniu sau ieşit din comun, care putea să apară sau să se dezvolte în

comportamentul copilului. Li s-a dat un formular să-1 completeze, apoi au scris fiecare câte o

declaraţie de acord cu cele solicitate, în aceeaşi declaraţie se cerea obligativitatea unui raport

pe care trebuiau să-1 prezinte lunar colonelului Datcu. Nu li s-a dat voie să pună vreo

întrebare şi nici nu li s-a permis să cunoască motivele acelor cereri. Totuşi, la sfârşit, ca un

fel de „compensaţie" pentru situaţia ciudată care, practic, le-a fost impusă cu forţa, li s-a oferit o

„indemnizaţie specială" în bani, destul de consistentă pentru acele timpuri, care urma să fie

primită regulat, în fiecare lună. Imediat după aceea cei doi indivizi au plecat.