Partea 5 Viitor cu cap de mort

Minţile celor mai mulţi oameni sunt slabe şi nepregătite să se confrunte cu

anumite realităţi şocante. Pentru a suplini acest neajuns, ei adoptă în cele mai multe dintre

cazuri o atitudine arogantă şi ironică în ceea ce priveşte domeniile „interzise", adică cele

care se află la limita dintre materialitate şi planurile subtile ale Creaţiei. Necredinţa lor

maschează de fapt lipsa voinţei de a cunoaşte, care la bază are un profund sentiment de

frică faţă de necunoscut. De multe ori ei caută să se amăgească, atât pe ei înşişi cât şi pe cei

din jur, afirmând că dacă vor asista la demonstraţia unei puteri paranormale, care să nu fie o

înşelătorie, vor crede imediat că lumea înseamnă cu mult mai mult decât universul fizic.

Experienţa a arătat că în cazul unei astfel de demonstraţii şocul pe care îl suferă o minte

nepregătită este adeseori prea brusc şi puternic pentru nivelul ei redus de înţelegere, în

general vorbind, spectatorul unor astfel de demonstraţii urmează două căi posibile: fie neagă

în continuare, chiar vehement, ceea ce tocmai a solicitat şi apoi a văzut cu propriii lui

ochi, degenerând chiar, câteodată, în veritabile crize de isterie; fie recurge la o acceptare

formală de moment, care în realitate este lipsită de convingere lăuntrică. Această

acceptare va fi de altfel înlocuită foarte repede cu vechea necredinţă, ca un zid de protecţie

psihică în faţa a ceea ce nu poate fi înţeles sau care i-ar putea tulbura rutina zilnică a unei vieţi

anoste.

Am înţeles astfel că practica aduce, în timp, credinţa, deoarece chiar efortul pe

care îl depunem atunci este, într-un anumit fel, un gen de credinţă, în fond, marea

majoritate a oamenilor are o credinţă şi încă una fermă, dar care este orientată în mod

distructiv şi pervertit. Astfel, mulţi cred cu tărie că ei nu cred şi aceasta este de ajuns pentru a

alimenta noianul de temeri şi îndoieli, de angoase şi prejudecăţi, privându-i de capacitatea

de a înţelege lucrurile în esenţa lor. în plus, poate cel mai mare neajuns este că ei se închid

sufleteşte, aproape fără să realizeze aceasta. Devin superficiali şi egoişti, iar sentimentele

lor sunt atunci fade, lipsite de forţa şi pulsaţia unei trăiri autentice. Cel mai adesea, omul îşi

creează singur limitele.

Probabil că Smaranda Brad nu era încă pregătită pentru ceea ce văzuse, în acea zi,

capacitatea ei de înţelegere a fost pusă la grea încercare dar se pare că nu a avut puterea

necesară pentru a traversa emoţia necunoscutului. Când Nicolae Brad a venit acasă de la

serviciu, soţia lui i-a povestit incidentul. Au căzut de comun acord să-1 anunţe pe noul

om de legătură (colonelul Datcu fusese avansat în funcţie într-un alt oraş).

Noaptea târziu, în faţa casei a sosit un autoturism din care au coborât doi agenţi de

securitate. De această dată, doctorul Xien nu mai era prezent. Evenimentul care fusese

menţionat în raport implica un alt gen de măsuri, iar protocolul acţiunii era diferit. Sub

pretextul unui control special la care trebuia să fie supus, Cezar a fost luat în primire de

agenţi, a fost urcat în maşină şi aceasta a dispărut în trombă, în negura nopţii. A fost ultima

dată când şi-a mai văzut părinţii.

Capitolul 2

DEPARTAMENTUL ZERO

În anul 1980, după treisprezece ani de la înfiinţarea acestei secţii „oculte" a Securităţii

Statului, în cadrul JJ. ei au fost realizate mai multe obiective care să permită o orientare

clară a scopurilor pentru care a fost creată. Dacă în primii ani năuceala provocată de „toana"

lui Ceauşescu pentru înfiinţarea departamentului a provocat destule confuzii şi reale greutăţi

de acomodare cu specificul activităţii, deceniul al nouălea a fost întâmpinat cu o structură

organizatorică destul de bine definită si cu o bază materială acceptabilă. De altfel,

problema finanţării a constituit încă de la început un punct „fierbinte", deoarece

Ceauşescu - aparent în mod inexplicabil -„uitase" să precizeze modalitatea prin care

aceasta să fie asigurată. Pe de altă parte, nimeni nu a avut curajul să facă lumină în

nebuloasa începutului, pentru că în faţa dictatorului comunist o asemenea întrebare ar fi

fost sinonimă cu sfidarea sau cel puţin cu incompetenţa. Ambele variante ar fi însemnat

distrugerea carierei şi mari probleme existenţiale pentru cel „întreprinzător". Metoda era cea

care se aplica de obicei în cazurile extreme: se invoca ordinul absolut al Şefului Statului

şi se cumula fondul de finanţare din retragerea unor sume de bani din fondul altor domenii.

Aceasta a constituit soluţia de compromis pentru primii trei ani după înfiinţarea departamentului.

Cu timpul, lucrurile au evoluat, căpătând conturul a două baze secrete de lucru:

una era situată în apropierea oraşului B..., iar cealaltă în Munţii Retezat, la mică distanţă de

Valea Ursului (nume de cod). Datorită faptului că după o perioadă de la înfiinţarea

departamentului exista deja o oarecare bază logistică, din anul 1972 s-a trecut la o nouă

tactică de atragere a fondurilor prin repetate intervenţii „diplomatice" la Ceauşescu în

momente inspirat alese. Convins si chiar entuziasmat de posibilităţile pe care le-ar fi

oferit dezvoltarea acestei secţiuni a Securităţii, el a dat dispoziţii ca Departamentul Zero

să fie susţinut financiar de două „firme fantomă" din Uruguay, care în actele oficiale figurau

ca firme de intermediere în afacerile cu petrol, dar care în realitate erau specializate în

acţiunile de spălare a banilor din tranzacţiile ilicite ale Mafiei Latine. „Revita Unio" şi

„Nann & Co." erau cele două firme care procurau sume fabuloase de bani familiei

Ceauşescu, fiind administrate în acea vreme de un adevărat maestru în domeniu: generalul

Mereş, pe care am avut ocazia să-1 cunosc personal. Este probabil unul dintre puţinii oameni

care au intuit corect, cu mult înainte de etapa finală, deznodământul sistemului

comunist în Europa, precum şi căderea lui Ceauşescu, mai bine zis conjunctura în care se

va petrece aceasta.

— Ascultă-mă ce-ţi spun, Radule. Există unele forţe nebănuite care macină

temelia acestui popor şi alimentează „praful" de aruncat în ochii mulţimii, pe

Ceauşescu, impulsurile lui megalomane, orientarea economiei... şi ele nu vin de aici.

Personal, mi-am asigurat viitorul, al meu şi al familiei. Notorean de la Securitate ştie, dar

sunt prea bine plasat ca să mă dea jos. Nu cred că această situaţie poate să continue mai mult

de doi-trei ani de acum încolo.

Discuţia a avut loc prin '88 şi trebuie să recunosc că ea a fost oarecum profetică,

deoarece generalul, într-un elan oratoric inspirat, a presupus atunci că Ceauşescu nu avea

cum să scape „curat" de furia poporului şi că ace- leaşi forţe oculte (pe care atunci el nu

a vrut să le numească) vor pregăti în secret nu numai căderea lui, ci şi acapararea gradată a

puterii statale.

Evoluţia politică şi economică a ţării a confirmat cu prisosinţă spusele sale. Mereş a

dispărut brusc în 1989, cu puţin înainte de Revoluţie; nici nu putea să-şi aleagă un moment

mai bun, căci „agitaţia" de care fusese cuprins comunismul în Europa acelor vremuri nu mai

oferea timpul necesar unei investigaţii riguroase pentru găsirea „trădătorului", aşa cum

se proceda de obicei. Deşi se bizuia pe imensa lui influenţă şi putere ascunsă, acţionând mai

mereu din umbră, generalul Mereş nu a scăpat totuşi niciodată, nici un fel de aluzie la

presupusul loc ar retragerii sale împreună cu familia. Personalitatea complexă a generalului

1-a determinat să acţioneze mai mereu precum un pion foarte puternic si eficient, dar

practic nevăzut şi necunoscut.

Am fost unul dintre puţinii oameni care au avut acces în anturajul lui apropiat, însă

chiar şi în această situaţie nu cunoşteam aproape nimic despre el sau despre viaţa lui, care

era foarte discretă. Simţul de conservare, egoul rafinat şi intuiţia de excepţie în domeniul

afacerilor l-au făcut să aibă succese financiare remarcabile în managementul celor două

firme, care de altfel au fost lansate datorită relaţiilor sale diplomatice foarte solide, la

care însuşi Ceauşescu apela uneori pentru realizarea diferitelor scopuri. Deşi la început au

existat doar zvonuri, acum se ştie în mod sigur, în cercurile înalte ale puterii, că Mereş a fost

personajul principal care s-a ocupat de deschiderea şi alimentarea controversatului cont

financiar al familiei Ceauşescu, a cărui valoare a fost estimată la aproximativ un miliard de

dolari. Doar generalul şi, poate, alte două-trei persoane cunosc cu precizie atât suma exactă

din acel cont, cât şi soarta lui actuală, interesele în această direcţie fiind enorme.

Este însă lesne de presupus că generalul Mereş, având libertate şi încredere totală

din partea lui Ceauşescu pentru a administra cele două firme fantomă din Uruguay, nu s-a

limitat doar la umplerea contului personal al dictatorului, ci a virat de asemenea sume foarte

mari de valută în propriul lui buzunar. Probabil că Ceauşescu bănuia aceasta, însă acela a

fost singurul caz în care el nu a recurs la măsuri punitive, deoarece era în joc propriul lui

interes financiar, iar găsirea unui înlocuitor pe măsură ar fi fost o muncă dificilă şi totodată

foarte delicată. Putem bănui, deci, că între Mereş şi Ceauşescu se stabilise un fel de acord

tacit şi reciproc avantajos, în care fiecare se făcea că nu-1 interesează ce gândeşte celălalt. De

aceea, poziţia generalului Mereş era cu totul specială în angrenajul politico-economic

al ţării, el fiind privit de cei care îl cunoşteau ca un fel de „eminenţă cenuşie" a puterii,

într-un anumit fel, Mereş era inexpugnabil şi, din câte ştiu, aceasta a fost singura situaţie pe

care Ceauşescu a accep-tat-o fără comentarii în toată cariera sa de dictator comunist.

Cel mai probabil este că, în prezent, generalul îşi trăieşte vârsta de aur pe una

din insulele Baleare sau în splendorile Cretei, urmărind din umbră, cu zâmbetul lui

maliţios, „mersul" puterii la Bucureşti. Dintr-o altă perspectivă, România a pierdut un om cu

posibilităţi organizatorice şi decizionale de excepţie. Probabil că generalul Mereş ar fi fost

unul dintre pilonii principali ai statului, dar în acelaşi timp este aproape sigur că el cunoştea

anumite secrete, care îl determinaseră să se „pensioneze" înainte de vreme. Intuiţia şi

experienţa lui diplomatică 1-au ajutat astfel foarte mult să se retragă în cel mai potrivit

moment în care ar fi putut să o facă.

Ceauşescu a dispus finanţarea generoasă a Departamentului Zero din sumele

gestionate de Mereş la cele două firme din străinătate. Din 1968 şi până în 1980 s-au

perindat la conducerea DZ nu mai puţin de cinci şefi, însă dintre toţi, colonelul Obadea s-a

remarcat în mod deosebit (după învestirea lui, în 1979) printr-un deosebit spirit de iniţiativă

şi prin anumite idei novatoare care au optimizat mult activitatea departamentului.

Deoarece domeniul de acţiune al acestei secţiuni din Securitate era pe atunci încă relativ

obscur şi datorită faptului că nimeni nu prea avea idei şi nici experienţă în acest sens,

Obadea a avut marea şansă de a primi o foarte mare libertate de decizie, autonomia

departamentului şi încadrarea tipului de activitate al acestuia la categoria marilor secrete

de stat. Aceasta însemna implicit că funcţia colonelului Obadea era oarecum

echivalentă, în ierarhia puterii statale, cu aceea de ministru. Datorită însă implicării cu

totul speciale în aparatul de Securitate a Statului, teoretic funcţia colonelului avea o pondere

şi o influenţă chiar mai mare, fiind apropiată de aceea a unui ministru de stat, însă ea nu putea

fi exercitată în mediul politic.

În structurarea departamentului pe care îl conducea, colonelul Obadea s-a ghidat

după un principiu simplu: informaţia să fie directă (cu cel mult un intermediar), iar

personalul de lucru să fie redus la minimum, în acelaşi timp, însă, era necesar ca cei care

erau aleşi să lucreze în această structură să fie foarte competenţi şi chiar profesionişti în

domeniul lor. Pentru a pune în aplicare aceste idei de bază, colonelul a intuit faptul că nu

putea face compromisuri; avea nevoie de tehnică specială şi, în plus, de o grupă de elită

paramilitară, antrenată special pentru intervenţii neobişnuite.

Colonelul Obadea, prin protocolul funcţiei secrete pe care o deţinea, era unul dintre

puţinii oameni care aveau acces direct şi imediat, indiferent de conjunctură, la

Ceauşescu. Rapoartele erau prezentate dictatorului chiar de Obadea personal, după care îi

erau înmânate tot lui, în aceeaşi zi, deoarece - ca o măsură de maximă securitate - acestea

erau dactilografiate într-un singur exemplar, semnate şi sigilate doar de colonel. Funcţia

acestuia era atât de puternică, încât nu trebuia să ofere explicaţii pentru acţiunile sale

decât Preşedintelui ţării si Şefului Securităţii Statului. Pe de altă parte, însă, el avea puterea

de a solicita ajutorul şi sprijinul oricărei instituţii din ţară. A fost stabilită o linie telefonică

particulară, doar între el şi cabinetul lui Ceauşescu, iar informaţiile şi rapoartele care erau

primite la departament intrau în categoria: SECRET DE STAT - gradul 5. La acestea nu

aveau acces decât Ceauşescu, Şeful Securităţii Statului, Şeful de Stat Major şi, bineînţeles,

Obadea însuşi.

Colonelul îi prezentase iniţial dictatorului (la puţin timp după ce preluase funcţia

de şef al DZ) o listă cu şaisprezece propuneri, care să reprezinte infrastructura unei

funcţionări ireproşabile a departamentului. Ceauşescu le-a aprobat pe toate. Ulterior, însă, cu

viclenia lui specifică şi temându-se ca puterea lui Obadea să nu creeze un precedent

periculos, el a creat unele „supape". Astfel, colonelul nu mai putea acţiona şi interveni în

toate instituţiile din ţară, decât în cele care se încadrau în domeniul activităţii care era

specifică departamentului pe care îl conducea, deşi limitele acestei precizări erau foarte

vagi. O altă restricţie impusă a fost aceea că Obadea nu mai avea acces la alte secrete de

stat sau la cele ale Securităţii Statului, în afara informaţiilor secrete care proveneau din

propriul său departament, în sfârşit, trebuia să accepte, atunci când i se solicita,

controlul Şefului Securităţii Statului, însă fără ca acesta să aibă drept decizional, ci doar

de alcătuire a unui raport de constatare către Ceauşescu. Totuşi, datorită specificului

neobişnuit al activităţii DZ, aceste mici „amendamente" nu 1-au deranjat pe colonelul

Obadea. Activitatea lui excelentă din anii care au urmat a demonstrat profesionalismul şi

abilitatea pe care o manifesta în relaţiile, de multe ori complicate, cu subalternii săi.

Aceste măsuri de securitate extraordinare s-au dovedit foarte eficiente chiar şi la

câţiva ani după Revoluţie, ceea ce a demonstrat bazele foarte solide şi riguroase pe care

fusese structurat Departamentul Zero. Cred că nici secretele armatei sau ale secţiei de

spionaj extern nu erau mai bine păstrate ca dosarele DZ. Acestea erau prezentate lui

Ceauşescu şi aveau înscrise pe ele mai multe date-reper, ca în modelul următor:

NIVELUL DE INFORMAŢIE: 5

Preşedintele statului

STRICT SECRET Şl CONFIDENŢIAL

R AP ORT-DEPARTAMENTUL ZERO

NR. 9 - înregistrare unică^

Cu privire la galeria de legat din peştera

După ce Şeful Statului lua cunoştinţă de conţinutul raportului şi avea o discuţie

rezumativă cu Obadea, dosarul era luat de colonel şi închis într-un seif special din biroul

acestuia, care se afla la baza din Valea Ursului, după ce în prealabil era sigilat cu o bandă

lată de carton roşu şi cu un sigiliu de plumb. Pe carton era scris:

ACCES LIMITAT: 1.Preşedintele ţării

2. Şeful Departamentului Zero

3. Şeful Securităţii

Seria : Al-nr.9 (ARHIVA SECRETĂ DE STAT)

În păienjenişul de Secţiuni şi Direcţii ale Securităţii, Armatei şi Ministerului de

Interne, Departamentul Zero se distingea ca o insulă aparte, aproape de tip occidental,

separat prin specificul lui de celelalte activităţi ale aparatului de stat. Acesta era cadrul

general când Cezar a fost adus la baza secretă de lângă B..., în anul 1980. Prin

comparaţie cu nivelul de trai din casa părinţilor săi, acolo avea acces la tot confortul şi la o

dotare tehnică de excepţie. Planurile speciale şi lucrările la construcţia bazei fuseseră

încredinţate unei firme specializate din SUA, însă tehnica şi aparatura au fost

comandate şi importate din Olanda. Complexul fusese dat în folosinţă cu aproape un an în

urmă, la puţin timp după ce colonelul Obadea preluase conducerea departamentului.

Existau două corpuri principale: o clădire pentru personal şi pentru desfăşurarea activităţilor

rutiniere şi o a doua clădire, mai mare şi mai sofisticată, care era destinată persoanelor care

erau selectate şi aduse acolo, incluzând mai multe apartamente, o bucătărie, o sală de mese

şi o secţiune izolată în care se aflau laboratoarele pentru diferite experimente. Zona bazei

era încercuită de un gard înalt de beton iar în jurul lui accesul era interzis pe o rază de o

sută de metri, paza fiind militarizată, în mod aparent, totul semăna cu o banală unitate

ARHIVA SECRETA

DE STAT

Nr. 00345789/Secţia I

militară, care nu trezea suspiciuni şi nici interes deosebit. Aprovizionarea se făcea o dată pe

săptămână, pentru a se limita la minimum legăturile cu exteriorul.

Atunci când Cezar a sosit la bază, acolo se mai aflau patru subiecţi: trei copii şi

un adult. Fiecare dintre ei ocupa câte unul dintre apartamentele cochete ale clădirii

principale, de unde nu li se permitea să iasă decât la anumite ore.