Partea 20 Viitor cu cap de mort

Ne-am oprit în aceeaşi formaţie lângă una dintre cele două construcţii semisferice, la

doar câţiva metri în laterala tunelului. Inima a început să-mi bată cu putere; dincolo de bariera

lată, păzită de cei doi militari americani inflexibili, se afla poate cel mai teribil mister de pe

planetă. Ce se petrecuse în intervalul de o lună şi jumătate de la ultima discuţie pe care am

avut-o cu Cezar? Ce s-a descoperit în acea zonă a muntelui? Am observat atunci că prin faţa

tunelului şi în interiorul lui, pe o fâşie lată de aproximativ doi metri exista o bandă de cauciuc

canelat, pe care erau înşiruite câteva vehicule electrice de producţie americană. Vedeam

acum interiorul tunelului, luminat discret de instalaţiile cu neon plasate pe tavan şi pe

pereţii laterali, însă tunelul se curba spre stânga după doar zece metri, astfel că nu puteam să

observ mai mult.

Atunci a apărut Cezar. Venea din interiorul coridorului, conducând un vehicul

electric. Lângă el se afla un bărbat în vârstă, cărunt, dar cu un chip având trăsături

ferme, pline de hotărâre. Amândoi erau serioşi şi tăcuţi. Cezar a coborât lângă mine

şi abia atunci cei patru militari s-au retras discret, după ce au salutat. Am făcut cunoştinţă

cu generalul Obadea, care m-a privit pătrunzător câteva clipe; mi-a strâns mâna cu putere şi

după ce am schimbat câteva amabilităţi s-a retras în construcţia semisferică. Era evident

pentru mine că generalul ştia totul de la Cezar în ceea ce mă privea şi că îşi dăduse consimţământul

să fiu adus în acel loc. Probabil că această mişcare făcea parte din planul lor

de demascare a acţiunilor masonice şi au considerat că este necesar să fiu şi eu în acel loc.

Chiar dacă mă simţeam doar o rotiţă în acest imens angrenaj de elemente misteriose,

aspecte şi intrigi, eram foarte bucuros că aveam acea şansă extraordinară şi eram hotărât să

mă achit cu cea mai mare responsabilitate de sarcina pe care mi-o asumasem.

Marea Galerie

— Situaţia este destul de critică, a spus Cezar preocupat. Relaţia cu senior Massini a

devenit încordată, însă ceea ce este mai grav e că totul s-a aflat la vârfurile puterii de stat. Ne

aşteptam la asta, dar în nici un caz atât de repede. Intenţia noastră era să prezentăm datele

problemei la un moment din viitor, care trebuia să fie mult mai prielnic. Acum lucrurile sunt

foarte tensionate, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. Nu cunoşti multe din câte s-au

petrecut în ultima lună. Vino, am să-ţi rezum principalele elemente în timp ce vom merge prin

tunel, zise el îndreptându-se spre intrare.

În felul acesta câştigam timp; nu am luat un vehicul electric, tocmai pentru ca Cezar

să poată să-mi relateze pe scurt felul în care au decurs evenimentele, în plus, aveam

posibilitatea să privesc totul îndeaproape şi cu mai multă atenţie.

Tunelul era „pavat" cu o folie groasă de cauciuc. De o parte şi de alta a acesteia,

până la perefii de piatră ai muntelui era doar stâncă. La intrare şi încă pe o lungime de

câţiva metri după aceea erau infiltraţii de apă, însă după ce tunelul cotea lin spre stânga, la

aproximativ zece metri de la intrare, totul devenea perfect uscat. Eram uluit de exactitatea

forării şi mai ales de finisarea pereţilor din piatră, care aproape că păreau şlefuiţi. Lumina albă

scotea în evidenţă într-un mod splendid culorile variate ale diferitelor formaţiuni

geologice, luminând discret interiorul tunelului într-un ireal joc de sclipiri şi umbre.

Zgomotul paşilor noştri era înăbuşit de covorul de cauciuc, iar în galerie domnea o

atmosferă enigmatică dar foarte incitantă pentru mine. Era cam rece pentru felul în care mă

îmbrăcasem, însă Cezar mi-a spus că această situaţie nu va dura prea mult.

— Maşina a forat la început după o ciudată deviaţie a câmpului magnetic. La scurt

timp, însă, am realizat eroarea, astfel că s-a procedat la corecţia traiectoriei. Uite, chiar aici,

102

spuse Cezar, oprindu-se în curba spre stânga a tunelului.

M-am oprit şi eu, admirând modul elegant de racordare a galeriei. După curbă,

aceasta se întindea perfect dreaptă cale de vreo cincizeci de metri într-un fel foarte

asemănător cu un tunel de metrou, deşi era poate ceva mai lată. La capătul acestei distanţe, în

inima muntelui am văzut ceva ce semăna cu o poartă imensă, care parcă se deplasase prin

culisare spre stânga, ocupând acum mai puţin de un sfert din lăţimea galeriei. Acolo se

aflau, de asemenea, doi militari înarmaţi, iar locul era foarte bine luminat pe toată

circumferinţa tunelului. Exista şi o gheretă modernă, îngustă dar destul de lungă pe

partea dreaptă, imediat înainte de marea intrare într-o altă galerie pe care deja o puteam vedea;

această intrare era străjuită de uşa enormă care culisase. Am ştiut atunci că acela era

începutul aventurii, al marii descoperiri care fusese făcută. Mi-am adus aminte de schiţa

pe care o desenase Cezar la ultima noastră întâlnire şi am realizat că ea corespundea realităţii

pe care o vedeam atunci, cel puţin în ceea ce privea plasarea misterioasei galerii în munte.

— Am fost uluit de tehnologia pe care o aveau la dispoziţie americanii, îmi spuse

Cezar. Maşina de forat cu plasmă nu are dimensiuni mari, dar necesită un echipament special

pentru cei care se află în preajma ei şi a locului forat. Este ceva asemănător cu echipamentul de

anti-radiaţie atomică. Eu însumi am îmbrăcat un astfel de costum special şi am urmărit forarea

de foarte de aproape. Spectacolul care ţi se înfăţişează atunci în spatele lentilelor care

conţin o substanţă sofisticată de protecţie este aproape incredibil. Ai senzaţia că piatra

realmente se „topeşte" sub acţiunea jetului de plasmă, dar de fapt roca este făcută foarte

maleabilă, până în apropiere de punctul de curgere şi este imediat modelată circular de

presiunea exercitată de câmpul magnetic rotitor care direcţionează totodată şi jetul plasmatic.

Nu există deloc praf iar resturile sunt chiar neglijabile. Viteza de pătrundere este colosală

pentru o astfel de lucrare; distanţa de la intrare şi până la cei doi militari pe care îi vezi acolo a

fost parcursă în doar cinci ore. în urmă totul rămâne ca şi cum a fost şlefuit şi foarte curat,

astfel încât covorul de cauciuc şi instalaţiile erau deja pregătite la gura tunelului înainte ca

maşina de forat să fie scoasă afară.

În timp ce ne îndreptam spre galeria cea mare, Cezar mi-a relatat faptul că, iniţial au

forat într-o altă zonă a muntelui, pentru a urmări să ocolească bariera energetică de la intrarea

în tunelul principal din interiorul muntelui. Au ales o locaţie mai sus, pe coastă, la

aproximativ trei sute de metri de zona în care fusese stabilită baza şi au forat câteva zile,

deoarece distanţa până la tunel era mult mai mare, iar pătrunderea nu era în plan orizontal, ceea

ce îngreuna mult procedurile tehnice. Până la urmă au ajuns la peretele tunelului, însă orice

efort de a-1 străpunge a fost zadarnic. Nu ceda nici la jetul de plasmă, nici la câmpul magnetic

şi nici la dinţii frezelor. Au fost nevoiţi să abandoneze acea variantă şi să astupe intrarea în

galeria pe care tocmai o foraseră. S-a revenit deci la punctul iniţial şi s-a început

străpungerea plană a peretului de rocă, până când au ajuns la bariera de energie.

— Forajul era urmărit în fiecare clipă pe monitoarele de control şi era corelat cu

distanţa până la zona energetică. Cu câţiva metri înainte de aceasta am dat de începutul

galeriei pe care o vezi acum, astfel încât tot ceea ce aveam de făcut era să racordăm cele două

tunele, mi-a explicat Cezar.

Între timp am ajuns în faţa intrării care era păzită de cei doi militari din forţele

speciale. După uniformă şi însemnele de pe ea, unul era român, iar celălalt american.

Militarii 1-au salutat pe Cezar, care s-a îndreptat câţiva metri în dreapta, spre gheretă.

Americanul a intrat înăuntru, unde probabil avea un pupitru de comandă, căci dintr-o nişă a

construcţiei a apărut imediat un braţ lung din metal cu un dispozitiv complicat la capăt.

Braţul era articulat; Cezar 1-a ridicat la nivelul ochiului şi după câteva secunde s-a auzit un

sunet scurt de acces.

— Au fost luate toate măsurile de prevedere, îmi zise el, revenind lângă mine.

Amprenta irisului meu a fost analizată şi stocată ca o informaţie-cod. Sistemul de securitate

nu reacţionează decât la citirea cu o rază laser a irisului meu sau al generalului Obadea.

Acum, de pildă, a fost dezactivat sistemul de senzori cu laser, foarte complicat, care a fost

montat exact aici, la intrare. Este invizibil, iar dacă am fi trecut direct ar fi declanşat în mod

automat alarma în bază. Noi am refuzat amprentarea iridologică a generalilor americani şi am

insistat ca accesul în Marea Galerie să ne aparţină în exclusivitate. De aici au început, de fapt,

103

primele probleme, zise el gânditor.

Am observat că ghereta avea o prelungire dincolo de poartă, în Marea Galerie, din

care ieşea de asemenea un dispozitiv laser de citire a irisului. Cezar mi-a explicat că acela era

pentru revenirea din Marea Galerie. Am aflat de asemenea că el putea anula sistemul de

securitate prin aplicarea, simultan cu citirea irisului, a palmei şi a degetelor de la mâna

lui dreaptă într-un locaş special. Metoda era folosită atunci când trebuiau să se efectueze

transporturi masive prin Marea Galerie.

Cezar a mers câţiva metri mai în spate şi a început să-mi explice:

— Barajul energetic acţiona aproximativ în această zonă. Este, practic, o proiecţie

energetică, dar nu ne-am putut da seama cum a fost realizată. Nu putem înţelege, de asemenea,

cum a fost posibil ca acel baraj energetic să subziste continuu, timp de milenii în şir. Nu

cunoaştem sursa care îl alimentează şi nici modalitatea tehnologică prin care este realizat acest

lucru. Practic, cu excepţia faptului că am reuşit să pătrundem dincolo de el, nu ne-am lămurit

în nici o altă privinţă, însă depăşirea lui a implicat un fapt tragic.

Mă aflam în spatele lui Cezar, privind tavanul galeriei, acolo unde se realizase

racordul cu marele tunel. De fapt, mai întâi erau câţiva metri de galerie în roca muntelui, la

un diametru mai mare decât galeria săpată de dispozitivul american cu plasmă; pe această

porţiune pereţii nu erau finisaţi, ci neregulaţi, cu multe colţuri, în plus, această zonă a

galeriei, care avea aproximativ şase metri în lungime, nu era circulară ci avea secţiunea

pătrată. Racordul celor două galerii s-a făcut doar la nivelul solului, care a fost nivelat

într-o uşoară pantă descendentă, dinspre galeria noastră către galeria antică, de dimensiuni

mai mari. Diferenţa de nivel era cam de un metru şi puteam să o observ foarte bine în zona

tavanului, la îmbinarea dintre cele două tuneluri. Forarea a fost aproape concentrică cu

galeria antică, însă nimeni nu putea să explice cum a fost posibil ca acest tunel să

înceapă brusc, din interiorul muntelui. Ea era în mod evident o lucrare artificială.

Posibilitatea ca intrarea să fi fost acoperită pe o distanţă de aproximativ şaizeci de metri

nu era credibilă, deoarece structura masivă din piatră era identică cu cea a rocilor din jur.

L-am întrebat pe Cezar ce s-a petrecut când au ajuns la bariera energetică.

— In acel moment discutam împreună cu generalul Obadea şi cu generalii de la

Pentagon anumite aspecte legate de securitatea bazei. Am fost anunţaţi că s-a realizat

străpungerea şi unificarea celor două galerii. Până să sosim şi noi, militarii începuseră deja să

retragă dispozitivul de plasmă din galerie. Cei trei din prima echipă de intervenţie specială a

Departamentului s-au strecurat înăuntru pentru a vedea condiţiile din noua galerie.

Aceasta a fost o mare greşeală, deoarece au ignorat protocolul de acţiune. Au sărit

treapta de nivel de un metru între cele două galerii şi au început să cerceteze zona de

aproximativ patru metri pe care ştiau că o au la dispoziţie până la bariera de energie, care

era invizibilă. Din păcate nimeni nu a putut să explice cum s-au petrecut lucrurile. Probabil că

cei trei s-au apropiat foarte mult de barajul energetic, deoarece câteva clipe mai târziu s-a

auzit un zgomot ciudat, dar puternic, ca un scurt-circuit. I-am găsit prăbuşiţi la baza inferioară

a barierei invizibile, cu trupurile ciudat contorsionate, ca şi cum ar fi fost delimitate de

marginea precisă a unui perete. Toţi trei erau morţi. Medicii au declarat moartea lor

instantanee prin stop cardiac. Acest lucru a creat o oarecare panică, deşi noi ne-am străduit

să aplanăm incidentul. După cum aveam să-mi dau seama imediat, panica era determinată

mai mult în rândul staff-ului american şi se datora faptului că temerile iniţiale ale membrilor

săi începeau să se adeverească, într-adevăr, în acel moment nu aveam practic nici o cale

de acces în galeria antică. Forarea laterală eşuase datorită materialului necunoscut care

rezista la orice tentativă de străpungere, iar barajul energetic se dovedea a fi inexpugnabil.

Venerabilul Massini era şi el prezent acolo şi mi-a cerut părerea, în acea perioadă,

detaşamentul de comando american încă nu venise. Erau doar specialiştii cu dispozitivul de

forare, o echipă de cercetători şi reprezentanţii lui senior Massini, care sunt şi acum: doi generali

de la Pentagon şi consilierul prezidenţial. Totuşi, nu sunt atât de sigur că preşedintele SUA

fusese anunţat de această operaţiune. Era evident o problemă internă, de culise, din care ei

doreau să tragă cât mai multe avantaje. Venerabilul ştia mai multe despre originea acestei

104

descoperiri şi, după cum mi-am dat seama, el avea cunoştinţe despre cel puţin un element care

se găsea în sala cea mare, în care vom ajunge peste puţin timp. Nerăbdarea masonului era

reţinută, dar fermă, în acel moment aş fi putut să dispun îndepărtarea lor din zona aceasta, dar nu

aş fi rezolvat nimic, decât că aş fi complicat foarte mult lucrurile. Influenţa lui senior Massini

ar fi condus în cele din urmă chiar la înlocuirea mea şi a generalului Obadea de la

conducerea unei operaţiuni care încă nu fusese adusă la cunoştinţa puterii politice. Aveam,

desigur, toate justificările şi circumstanţele atenuante, dar era bine ca informarea să vină de la

noi şi nu de la cei străini. Un element cu totul neprevăzut a modificat însă radical situaţia,

îndreptând-o pe o pantă foarte tensionată şi periculoasă, care există şi în prezent. Sper

totuşi, că aceste tensiuni să nu escaladeze dincolo de un anumit punct, pentru că atunci va fi

dificil de spus ce se poate întâmpla.

Cezar veni mai aproape de imensa poartă din piatră,care străjuia intrarea în Marea

Galerie. Se apropie de peretele din stânga al tunelului, în partea în care culisase poarta, şi

îmi spuse :

— Acum te afli chiar în zona barierei energetice, atunci când este activată. Vezi

ceva pe peretele de lângă mine?

M-am uitat cu atenţie şi am observat în roca denivelată o porţiune destul de mare, de

formă pătrată cu latura de circa douăzeci de centimetri, perfect finisată, care părea

încrustată în peretele muntelui. Pe ea era trasată cu precizie forma unui triunghi echilateral cu

vârful în sus.

— Aceasta este „cheia" pe care ne-au lăsat-o cei care au construit acest ansamblu.

Fără ea am fi fost complet neputincioşi. După moartea celor trei militari am venit exact

unde te afli tu acum şi am cercetat atent locul cu privirea, observând acest pătrat de piatră

foarte bine şlefuit pe care este reprezentat simbolul triunghiular. Atunci, însă, galeria era

blocată de poarta uriaşă pe care o vezi aici. Problema era că eu mă aflam foarte aproape de

barajul energetic, care se găsea cam la doi metri în faţa porţii, adică acolo unde eşti tu

acum. După cum vezi, pătratul şlefuit care este încastrat în roca muntelui se află între imensa

poartă de piatră şi bariera energetică. Cum era şi firesc, presupuneam că funcţia lui era

aceea de a comanda deschiderea porţii. Dar cum să ajung la el dacă drumul era barat de zidul

invizibil de energie?

ÎI priveam descumpănit pe Cezar. Cei doi militari intraseră de mult în gheretă,

lăsându-ne singuri la intrarea în misteriosul coridor antic. Eram profund marcat de emoţia

aflării unor secrete vechi de mii şi mii de ani care mi se revelau acum în mod gradat. Datorită

surescitării, corpul îmi părea mai uşor iar cuvintele lui Cezar îmi ajungeau oarecum

estompat la urechi. Cu toate acestea, dobândisem o luciditate extraordinară şi înţelegeam

totul foarte repede, în mod intuitiv.

— Era o problemă de frecvenţă de vibraţie, am spus eu, mirându-mă de calmul cu care

am rostit acele cuvinte. Cezar mă privi cu surprindere.

— Exact, mi-a confirmat el. Căutând o rezolvare, am închis atunci ochii şi m-am

focalizat asupra barajului energetic. După puţin timp am simţit că de fapt acesta era „viu", dar

într-un mod foarte special, pe care nu-1 puteam explica celor de faţă. Doar venerabilul cred că

ar fi putut înţelege, dar el era chiar cel căruia nu doream să-i dezvălui nimic din tainele pe

care le aflam.

Am simţit că între mine şi energia barajului exista o anumită „compatibilitate", ceva

în genul unei simpatii reciproce şi că testul „vibraţiei personale" îl trecusem cu succes. Nu

m-am putut opri, totuşi, să mă întreb ce grad excepţional de dezvoltare tehnologică şi spirituală

au avut cei care stabiliseră acest veritabil „prag" de verificare energetică pe care ştiinţa

actuală nici măcar nu îl poate concepe, nicicum să-1 realizeze practic. Apoi am luat de jos

câteva resturi de rocă şi le-am aruncat spre peretele invizibil de energie. Imediat ce piatra

atingea barajul energetic, se transforma într-o pulbere fină care cădea la sol, formând o linie

dreaptă. Am cerut să mi se aducă şi alte obiecte din metal, plastic, lemn sau piele. Concluzia

era clară: tot ceea ce era alcătuit din substanţă amorfă era prefăcut instantaneau în pulbere şi tot

ceea ce reprezenta materie organică era respins, dacă nu avea o anumită frecvenţă înaltă de

105

vibraţie individuală. Am trimis pulberile la laborator pentru analiză şi apoi am atins uşor cu

mâna suprafaţa invizibilă a barierei de energie. Am simţit doar nişte fine furnicături pe piele,

care erau foarte plăcute, astfel încât am înaintat cu tot trupul, trecând în partea cealaltă a

peretelui energetic. Grosimea acestuia am apreciat-o la cel mult un centimetru.

Priveam acum feţele uluite ale oficialilor americani şi ai celor câţiva membri din

echipa mea, care se aflau în partea cealaltă a barajului de energie. M-am apropiat de perete şi

am apăsat pe triunghiul de pe pătratul de rocă perfect şlefuită pe care îl vezi aici. De fapt nu

a fost nevoie decât să-1 ating, deoarece el nu are joc, nu se deplasează; doar suprafaţa lui

este delimitată în perete. Poarta de piatră, din care tu vezi acum doar o mică parte, a început

imediat să culiseze lin şi aproape fără zgomot spre stânga şi s-a oprit în poziţia pe care o are în

prezent. Acela a fost momentul când am văzut cu toţii, pentru prima dată, Marea Galerie. A

fost un moment de încărcătură emoţională deosebită, în primul rând am fost şocaţi de faptul că ea

era luminată, aşa cum o vezi tu acum, fără să conţină totuşi nici o sursă de lumină, cel puţin

dintre cele convenţionale pe care noi le cunoaştem.

Cezar făcu o scurtă pauză. Eu priveam stupefiat în interiorul Marii Galerii şi abia atunci

mi-am dat seama că în ea nu exista nici o sursă de iluminat. Prea absorbit de cele ce îmi relata

Cezar şi de propriile mele observaţii ale zonei de fuziune dintre cele două tuneluri, mi-am

închipuit că lumina din Marea Galerie provenea, de asemenea, de la instalaţiile de iluminare

care probabil fuseseră montate de-a lungul ei, aşa cum era cazul tunelului forat de curând. Abia

acum realizam însă, uluit, că acea lumină parcă că nu avea nici o sursă, deşi eram tentat să spun

că ea provenea din materialul extraordinar care învelea pereţii galeriei. Această lumină era mai

puţin intensă decât cea din galeria noastră, dar era foarte plăcută, inducând o evidentă stare

de relaxare şi detensionare fizică şi psihică.

— Apoi a fost acest sentiment complex şi foarte profund pe care (i-1 provoacă mărimea

coridorului, culoarea şi modelul materialului din care el este alcătuit, a continuat Cezar să

vorbească. Cu greu îi vezi capătul de aici, însă îţi spun că tunelul coteşte brusc către dreapta,

cam după trei sute de metri. Te vei convinge imediat şi singur.

Să revin însă la barajul energetic.

Am atins din nou triunghiul şlefuit, iar poarta a alunecat la loc, închizând accesul

spre Marea Galerie. Abia după ce am deschis din nou poarta , trecând prin zona barajului de

energie, mi-am dat seama că el era anulat. Deci comanda unică îndepărta obstacolul energetic şi

totodată deschidea şi poarta din piatră care bloca accesul spre Marea Galerie. Ulterior, am făcut

mai multe experimente, mai ales după ce am delimitat cu precizie zona de acţiune energetică a

barajului. Generalul Obadea a venit şi a atins cu buricul unui singur deget suprafaţa invizibilă a

barierei energetice dar, deşi nu a păţit nimic grav, totuşi el a fost cuprins de ameţeală şi de o

vagă senzaţie de greaţă. Consilierul prezidenţial american a fost însă izbit cu violenţă la pământ,

deşi contactul între piele şi zidul energetic nu a fost decât unul foarte fin. Şi-a revenit din leşin

mai târziu, sub îngrijirile medicului. După aceea nimeni nu a mai dorit să încerce să străbată

zidul energetic. Probabil că cei trei militari care au murit au avut un contact simultan pe o

suprafaţă mult mai mare, care le-a fost fatal.

Problema este că nici în spatele acestei bariere invizibile, adică între poarta închisă şi

zidul energetic, cei care nu îl pot traversa nu pot rămâne prea mult timp. Am făcut probe cu

câţiva militari şi, după ce am închis poarta şi sistemul energetic, aceştia mi-au spus că simt o

senzaţie de sufocare care în timp devine din ce în ce mai acută. Am fost deci nevoiţi să lăsăm

deschis atât barajul energetic cât şi poarta de acces, dar după cum ai văzut am plasat doi

oameni de pază şi am recurs la sistemul de alarmă care previne astfel orice intrare neautorizată în

Marea Galerie. Sistemul cu identificarea irisului se resetează după cinci secunde de la anularea

lui, care sunt suficiente pentru a traversa linia de intrare în galerie, dincolo de sistemul culisant al

porţii. Vino lângă mine, vreau să-ţi arăt cum funcţionează poarta.

Cezar a atins uşor pătratul din piatră şlefuită. Imensa poartă, care avea o grosime cam de

treizeci de centimetri şi înălţimea cât cea a Marii Galerii, adică peste şase metri, se deplasa foarte

silenţios, graţie unui sistem de angrenare pe care nu puteam să-1 identific. Când poarta a închis

complet intrarea am putut să remarc că era perfect şlefuită, însă fără nici o inscripţie pe

suprafaţa ei; era doar un perete imens de rocă aproape lucioasă, cântărind probabil mai mult de

douăzeci de tone. Ce anume îl făcea, totuşi, să se mişte atât de uşor şi delicat? Tocmai când

căutam răspunsul la această întrebare cercetând cu atenţie marginea inferioară, am simţit că încep

să respir cu greutate şi că mă cuprinde o vagă ameţeală. Cezar, care mă urmărea cu atenţie,

deschise din nou poarta şi efectul dispăru la fel de brusc precum apăruse.