Partea 2 Viitor cu cap de mort

Aici trebuie să menţionez unele aspecte care vor putea arunca o anumită lumină

asupra comportamentului părinţilor lui Cezar. Nicolae Brad avea peste 30 de ani, fiind

cunoscut mai ales ca un om liniştit, relativ retras şi conştiincios la locul de muncă (era

funcţionar la primăria oraşului). Obedient în cele mai multe dintre cazuri, era totuşi capabil

să facă şi anumite compromisuri, care vădeau unele ascunzişuri şi refulări ale psihicului

său. Probabil că Serviciul Secret de Informaţii avea deja o fişă psihologică a sa şi îi evaluase

corect tendinţele lăuntrice, deoarece ulterior s-a dovedit ctt oferirea indemnizaţiei în bani a

avut ca scop principal liniştirea unor eventuale nemulţumiri şi asigurarea unei

colaborări sincere din partea domnului Brad. într-adevăr, psihologii i-au evaluat corect

profilul emoţional, deoarece el s-a dovedit a fi sensibil la tipul de siguranţă materială, chiar în

favoarea unor aspecte de natură morală. Acesta a fost „compromisul" lui Nicolae Brad,

„cucerirea" lui pentru cauza Securităţii fiind relativ uşoară.

La polul opus se afla Smaranda, tânăra mamă a lui Cezar, a cărei fire romantică şi

temperamentală nu punea prea mare preţ pe aspectele vieţii materiale, încă din copilărie,

pasiunea ei fusese desenul astfel încât îşi petrecea multe ore schiţând amuzată sau,

dimpotrivă, profund transpusă, o gamă largă de subiecte care o inspirau în mod spontan,

pornind de la peisaje şi până la jocurile neînţelese ale copilului ei. Din nefericire, nu avea

energia necesară pentru a face faţă situaţiilor contradictorii din viaţă, care îi provocau

suferinţă. Ori, situaţia din familia ei devenise relativ tensionată deoarece ea era obligată,

într-un anume fel, să-şi „spioneze" propriul copil. Ar fi dorit, în refuzul ei mut dar

neputincios, să-1 simtă atunci alături şi pe soţul ei, însă acesta optase repede pentru varianta

practică a problemei, care era lipsită de complicaţii.

— În fond, nu ni se cere să facem nimic rău, îi repeta Nicolae, pentru a o linişti. Nici

măcar nu ştim la ce să ne aşteptăm. Timpul le va rezolva pe toate, încheia el de obicei într-un

stil filosofic.

Sufleteşte vorbind, acela a constituit de fapt momentul începutului unei rupturi între

cei doi soţi, nu neapărat lumească, ci mai mult având implicaţii de ordin afectiv.

Cezar Brad nu a rostit nici măcar un singur cuvânt până ia vârsta de trei ani şi

două luni. O anumită perioadă de timp părinţii 1-au crezut mut, dar au realizat repede că nu

aceasta era cauza, deoarece copilul râdea, uneori ţipa şi chiar gângurea, e drept, destul de

rar, însă era o dovadă certă că afecţiunea - dacă într-adevăr exista vreuna - nu era

patologică.

Pe colonelul Datcu 1-au cunoscut în prima lună după întâlnirea cu cei doi securişti,

când - conform angajamentului semnat - trebuiau să-1 viziteze şi să-i prezinte un raport.

Li s-a părut un bărbat amabil, serios, chiar înţelegător, dând impresia că face ceea ce face

doar pentru a respecta o obligaţie. Misiunea şi-o îndeplinea însă în mod conştiincios,

discutând amănunţit cu părinţii despre comportamentul copilului şi notând cu atenţie tot ceea

ce i se spunea în legătură cu aceasta. Banii pentru indemnizaţia specială îi înmâna el

personal lui Nicolae Brad, în fiecare lună. La sfârşitul fiecărei întrevederi nu uita niciodată să

adauge:

— Nu vorbiţi cu nimeni despre aceste lucruri, dar mai ales nu frecventaţi nici un

medic pentru consultul copilului. Dacă apar probleme, pe mine mă sunaţi primul, iar eu voi

lua măsurile necesare.

Până la vârsta de trei ani, copilul nu a avut nici o boală, caz rarisim, dar aceasta

uşura oarecum sarcina care era impusă părinţilor lui de a nu merge la spital, ci de a anunţa

mai întâi organele de Securitate. Cam la acea vârstă a intervenit prima modificare majoră

în raporturile dintre părinţii lui Cezar. Acesta mi-a povestit că mama lui avea o mare pasiune

pentru desen, talentul ei fiind evident în acest sens. în adâncul sufletului, ea ar fi dorit chiar

să picteze, însă'aceasta ar fi însemnat complicaţii financiare, o cameră de lucru specială,

timp şi încă multe altele. Se limitase, aşadar, la simple crochiuri, schiţe, amuzamente care îi

mai înveseleau clipele de singurătate. Foile cu desene le păstra prin casă sau, uneori, pe

cele mai reuşite le prindea pe perete, până când acestea cădeau singure sau le înlocuia chiar ea.

Smaranda avea însă o predilecţie pentru desenul abstract, desenând combinaţii de linii,

cercuri sau curbe într-o succesiune care aparent nu avea o idee precisă. Ea îi spunea

soţului că în felul acesta se simţea foarte spontană şi liberă, ceea ce o reconforta mult.

În una din zile, Smaranda Brad a desenat o serie de cercuri simple, concentrice, în

mijlocul unei foi albe de caiet de desen. Se amuza, comparându-şi creaţia cu aspectul

unei ţinte. Deoarece cercurile îi reuşiseră aproape perfect, ea a lipit foaia pe perete, într-o

cameră. Totul a început câteva ore mai târziu, când 1-a găsit pe Cezar aşezat în faţa acelui

desen, privindu-1 fix, fără să se mişte deloc şi fără să clipească. Deşi nu era ceva firesc,

totuşi mama lui nu a dat o importanţă prea mare evenimentului, continuând să-şi vadă de

treburi prin casă. Dar atunci când Nicolae Brad a sosit de la serviciu, copilul se afla tot în faţa

desenului, perfect tăcut şi nemişcat. Faptul era destul de straniu: un copilaş de trei ani, aşezat

pe pat şi privind fix, ore în şir, un desen enervant prin simplitatea lui, în timp ce mama îşi

frângea mâinile alături de el, plângând încet şi neştiind ce să facă. Ea încercase să-1 ia cu

forţa din faţa desenului, chiar dezlipise desenul de pe perete, însă în zadar; cum era deranjat,

copilul începea să ţipe foarte tare.

Cei doi părinţi s-au privit îndelung, cuvintele fiind de prisos, într-un târziu, tatăl a

spus:

— E timpul să-i anunţăm. Cine ştie ce va mai urma?!

— Stai, aşteaptă! se agită Smaranda. Să mai lăsăm timpul să treacă. Poate nu este

decât o toană de copil.

Cu greu 1-a convins să nu dezvăluie încă nimic. Preocupaţi, şi-au petrecut

restul zilei încercând diferite metode pentru a-i abate atenţia lui Cezar de la acel desen.

Sperau că în acest fel băiatul avea să revină la normal, însă totul a fost în zadar, îndată ce

era deranjat, Cezar începea să ţipe, să plângă şi nu se mai puteau înţelege cu el în nici un

fel. Au renunţat şi 1-au urmărit apoi îndelung, aproape nevenindu-le să creadă că aşa ceva

era posibil: copilul lor privea fix desenul, fără o vorbă, fără nici o mişcare, fără să

clipească. Nu mâncase nimic şi nu dădea semne că ar vrea să o facă; tot ceea ce se petrecea

în jurul lui nu reuşea să-1 distragă de la efortul concentrat în care era implicat.

Pe la orele zece seara, Nicolae Brad 1-a sunat pe colonelul Datcu şi i-a povestit

situaţia. Acesta le-a transmis să nu intre în panică şi să nu acţioneze în vreun fel până

când nu va sosi el însuşi acolo, împreună cu nişte persoane autorizate, într-adevăr, în

jurul lui şase dimineaţa au sosit trei indivizi, care erau însoţiţi de colonel. Doi dintre

aceştia erau securişti, purtând aceeaşi marcă inconfundabilă: feţe rigide, costum îngrijit,

privire glacială. A treia persoană i-a uimit pe părinţi, deoarece era un om în vârstă, cu

trăsături asiatice, care avea o barbă scurtă, albă şi mersul oarecum aplecat. Vorbea în limba

engleză cu unul dintre securişti. Colonelul Datcu 1-a prezentat ca fiind un om de ştiinţă

din China" expert în astfel de cazuri, sfătuindu-i pe cei doi părinţi să nu se îngrijoreze.

Doctorul chinez 1-a urmărit cu atenţie pe Cezar, i-a luat pulsul, i-a pipăit într-un

mod aparte palma, i-a pus o mână pe creştet şi două degete în mijlocul frunţii, având însă

grijă să nu intre în raza vizuală a copilului. La toate acestea, Cezar a rămas complet

nemişcat şi profund absorbit de desenul din faţa lui. Doctorul a spus ceva în limba

engleză şi apoi a ieşit cu paşi mici şi repezi din casă.

— Totul este foarte bine, dar nu trebuie să-1 deranjaţi, a tradus unul dintre cei doi

securişti. Ţinem legătura prin colonelul Datcu. Imediat după aceea au plecat cu toţii. Cei

doi părinţi se simţeau simple marionete într-un joc neînţeles, dar ^conjuncturile nu le

ofereau deocamdată o altă variantă, îngrijoraţi şi evident marcaţi de comportamentul straniu

al propriului lor copil, ei au rămas lângăacesta, picotind de oboseală. Abia a doua zi la prânz,

după aproape 24 de ore, Cezar a dat primele semne că ar vrea să se ridice. Copilul

continua să rămână absorbit în el însuşi, dar cel puţin a mâncat cu poftă. Părinţii au răsuflat

uşuraţi şi 1-au înştiinţat pe colonel.

Acesta avea să fie începutul unui şir de evenimente deosebite, care au marcat

pentru totdeauna viaţa lui Cezar. Nicolae şi Smaranda Brad au trecut într-un plan

secundar al interesului său, deoarece viaţa lăuntrică şi experienţele extraordinare pe care

Cezar le-a trăit - unele dintre ele mi le-a relatat personal, pentru a le menţiona aici - aveau

să marcheze într-un mod profund destinul lui viitor.

După acel eveniment neobişnuit. Cezar rămânea adeseori interiorizat şi nemişcat

minute în şir, cu ochii închişi. Aceasta se petrecea în cele mai neaşteptate momente ale

zilei, chiar şi atunci când se juca. Odată, când mama lui îl hrănea, brusc el a închis ochii şi

a rămas astfel mai bine de 10 minute, după care a continuat să mănânce ca şi când nimic

nu s-ar fi întâmplat.

Aceste aspecte se integraseră deja în firescul cotidian iar părinţii copilului se

obişnuiseră cu ele, fără să înţeleagă însă cauzele lor şi fără să primească explicaţii sau

lămuriri în această direcţie, pentru că Cezar nu rostise până atunci nici un cuvânt.

Evenimentul s-a produs însă la două luni după întâmplarea cu desenul, când Cezar a rostit

primele cuvinte din viaţa lui. El i-a lăsat perplecşi pe toţi cei care se aflau atunci în casă, atât

prin uşurinţa şi claritatea cu care a vorbit, cât şi prin maturitatea ideilor sale.

În acea zi, la familia Brad veniseră în vizită nişte rude, care îl iubeau mult pe

copil. Acesta, fiind mai retras, căuta un loc unde să rămână singur câtva timp. închise

ochii, dar în jurul lui erau prea multe vorbe, prea mult zgomot, prea multe întrebări. Toţi

se agitau şi, deşi nu el era în centrul atenţiei, pregătirea mesei implica multă mişcare,

discuţii, râsete, gălăgie. Când au venit să-1 ia în camera în care era pusă masa, alintându-1

în tot felul, Cezar a rostit foarte limpede:

— Vreau să mă gândesc!

Voi trece repede peste surpriza de proporţii, dar şi peste bucuria celor din casă,

pentru a spune că din acel moment Cezar a început să vorbească fluent si fără nici o

dificultate, dând dovadă de multă maturitate în tot ceea ce spunea. La vârsta de patru ani el

discuta despre subiecte care îi puneau în încurcătură şi pe cei maturi. Una dintre

problemele asupra căreia îi plăcea să insiste era cea a minţii. „De unde vin gândurile?",

„Unde se duc ele?", „Din ce sunt făcute gândurile?", „De ce nu toţi oamenii gândesc la

fel?", erau doar unele dintre întrebările cele mai frecvente cu care Cezar reuşea să-i pună în

încurcătură pe ceijlin jurul lui. Bieţii părinţi nu mai ştiau ce să-i răspundă, îl trimiteau la

joacă, schimbau vorba, dar de cele mai multe ori Cezar era ferm; în locul activităţilor

obişnuite ale unui copil de vârsta lui, el prefera să se adâncească în gânduri. Fapt

straniu, deşi era adeseori rugat să povestească ce simte şi ce gândeşte în acele

momente, el refuza cu încăpăţânare să explice sau chiar să răspundă ceva. Totuşi, foarte rar,

spunea că după ce închidea ochii simţea cum părăsea brusc camera, dar despre locul

unde ajungea nu ştia cum să vorbească şi nu putea să-1 descrie prin cuvinte.

Până la şase ani, Cezar a fost vizitat o dată pe an de doi securişti care erau însoţiţi

de misteriosul doctor chinez. Acesta îl examina sumar, dând mereu din cap cu un aer

mulţumit şi uneori îşi aţintea privirea ca de foc în ochii băiatului. Cezar mi-a povestit că

ţinea minte foarte bine privirea aceea aproape impersonală, dură şi profund enigmatică a

omuleţului din faţa lui, care avea atunci un zâmbet abia schiţat. Urma să-1 întâlnească mai

târziu, peste câţiva ani, şi să înveţe de la el nebănuit de multe taine ale vieţii, pentru că

destinul le îmbinase vieţile într-un mod foarte complex. Nu vom şti probabil niciodată ce

gândea doctorul Xien atunci când îl privea pe Cezar sau cum interpreta el capacităţile

neobişnuite ale acestuia. Dar ştim cu siguranţă că el a jucat ulterior un rol extrem de

important în existenţa băiatului şi că a intuit corect forţele şi dotările excepţionale ale

acestuia. Este de altfel foarte posibil ca el însuşi să fi avut capacităţi şi puteri

supranormale, deoarece rezultatele obţinute de Cezar, ca elev al lui, sunt de natură să

confirme aproape fără dubiu acest lucru.

Doctorul Xien avea să intervină decisiv, câţiva ani mai târziu, în pregătirea

specială a băiatului. Nu deţin informaţii suplimentare în legătură cu acest personaj

enigmatic, dar din puţinele date care mi-au fost furnizate de Cezar am înţeles că, în acea

perioadă, Ceauşescu era foarte interesat de un anumit program de pregătire parapsihologică şi

de utilizarea subiecţilor respectivi în cazurile foarte secrete de interes naţional. Se pare că

el a fost influenţat de anumite informaţii din domeniul spionajului, care îi atrăgeau atenţia

asupra cercetărilor intensive şi a experimentelor parapsihologice efectuate de SUA şi

URSS în acea perioadă, în calitatea sa de Şef Suprem al Statului, Ceauşescu a dat ordin ca

în cadrul Serviciului de Securitate să se înfiinţeze un departament special pentru

descoperirea, educarea şi dezvoltarea unor subiecţi umani care prezentau capacităţi

neobişnuite. Acest ordin implica de asemenea un secret la vârf, care depăşea cu mult pe

scară ierarhică secretul simplu de serviciu. Dacă în privinţa menţinerii secrete a

departamentului nu au fost întâmpinate greutăţi deosebite, datorită utilizării metodei

blocajului ierarhic de informaţie, în ceea ce privea personalul şi dotarea tehnică rămâneau

încă multe lucruri de făcut. Ca aproape orice iniţiativă comunistă, când era vorba de

investiţii - mai ales într-un domeniu în care nimeni nu ştia şi nu putea prea muue -

lucrurile avansau cu greutate. Nu se ştie clar în ce scop dorea Ceauşescu să folosească noua

direcţie de acţiune parapsihologică, dar putem bănui că el viza în mare parte procedurile

de manipulare psihică a maselor populare şi de influenţare a lor mai ales în scopul

menţinerii puterii dictatoriale, iar într-o mai mică măsură pentru capacitatea de apărare

naţională sau pentru rezolvarea diferitelor conflicte externe.

Ceauşescu a dispus înfiinţarea acelui departament în anul 1968, la puţin timp după

venirea lui la putere, dorind astfel să exploateze la maxim popularitatea sa în Occident,

care în acea perioadă înregistra o cotă de apreciere în ascensiune. Succesul lui diplomatic,

de mare anvergură, a apărut ca urmare a două aspecte principale: ostilitatea aproape făţişă în

ceea ce privea colaborarea cu Moscova şi refuzul acţiunii armate în celebra „primăvară de la

Praga", din 1968.

Dispoziţia lui Ceauşescu de înfiinţare a departamentului special de studii şi

experimente pe subiecţi cu dotări excepţionale prezenta însă, în acei ani, unele aspecte

curioase şi chiar contradictorii, ceea ce ne poate duce la concluzia că el însuşi mai mult

cocheta cu ideea respectivă, că aceasta mustea promiţător undeva în mintea sa, dar că nu se

afla neapărat pe lista lui de priorităţi. Totuşi, ca orice personalitate vicleană şi cu înclinaţii

paranoice, Ceauşescu dorea cu orice preţ să se înconjoare de cât mai multe certitudini şi

modalităţi care să-i asigure o hegemonie de necontestat, lipsită de probleme. Desigur, nu

avea cum să dezvolte în aceeaşi măsură toate ideile pe care le avea dar de obicei revenea

mai târziu asupra fiecăreia dintre ele, făcând ca mugurele abia ivit cu mult timp în urmă să

înflorească ulterior plin de energie.

Astfel, în 1968, Securitatea Română s-a confruntat cu un ordin ultrasecret, care nu

respecta obişnuitele canoane de emitere; el era datat în 28 august, cu semnătura personală a lui

Ceauşescu şi - fapt extrem de rar - cu o adnotare proprie a acestuia. Decretul impunea

înfiinţarea unui departament special, numit Departamentul Zero, independent de

activitatea celorlalte departamente şi Direcţii din Securitatea de atunci, cu informare

directă doar la Şeful Securităţii şi la Preşedintele ţării (această precizare constituia chiar nota

scrisă de Ceauşescu, ceea ce atrăgea atenţia atât asupra secretului foarte înalt al ordinului, cât

şi asupra modalităţilor în care el trebuia respectat), însă în afară de o foarte scurtă grilă de

personal şi de minime indicaţii cu privire la direcţiile principale de acţiune - care implicau, la

început, metodele de descoperire şi observare a viitorilor subiecţi - , decretul nu oferea alte

informaţii. De aceea, el a pus în mare încurcătură conducerea de atunci a Securităţii

Statului, deoarece pe de o parte se referea la un domeniu de acţiune relativ nou şi neexperimentat,

iar pe de altă parte nu putea să se încadraze în sistemul de finanţare obişnuită,

deoarece se solicita secretul absolut.

În acea perioadă de început a Departamentului Zero, lui Ceauşescu i s-a cerut

acordul pentru colaborarea cu un alt stat, care avea o anumită tradiţie în domeniu: China.