Partea 22 Viitor cu cap de mort

În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a ajuns la un

acord final de colaborare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau interesele

ambelor ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea

de amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în viitor. A doua zi,

după ce apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu

maximă promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care ai

văzut-o deja în interiorul bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe

probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate. Apoi a fost forat

hangarul imens în munte, pe care 1-au amenajat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au

instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează să fie

dezvoltate şi în zilele următoare. De aceea, în unele zone din Sala Proiecţiilor nu vei putea avea

acces, dar îţi voi spune eu pe scurt ce se găseşte acolo.

Sala Proiecţiilor

Cezar îmi făcu semn să înaintez. Marea Galerie se termina brusc în aula gigantică din

interiorul muntelui, care măsura în înălţime cam treizeci de metri şi avea o lungime pe care am

apreciat-o la aproximativ o sută de metri. Sala Proiecţiilor, care practic era delimitată de scutul

energetic, avea dimensiuni ceva mai mici decât cele ale aulei din munte, înălţimea Sălii

Proiecţiilor era de circa douăzeci de metri, poate chiar mai mult.Ea îmi apărea ca fiind

imensă. De la capătul coridorului până la scutul energetic, în linie dreaptă erau cam şapte-opt

metri; această distanţă era delimitată de două borduri din acelaşi material care învelea şi coridorul.

Bordurile înaintau până în dreptul scutului, exact la lăţimea coridorului. De o parte şi de alta a

acestor borduri erau plasate cele patru vehicule electrice.

Am păşit cu emoţie din coridor pe porţiunea ca o scurtă pistă, delimitată de borduri.

Aceea mi s-a părut clipa adevărului. Urma să pătrund în inima unui mister tăinuit de zeci de

mii de ani şi să mă număr printre cei extrem de puţini care au avut acces la revelarea enigmei lui.

— Scutul energetic are rolul de a delimita sala, ca un perete, de restul cavităţii din munte

şi, de asemenea, de a proteja de diverse influenţe exterioare nefaste, a spus Cezar, făcându-mă

astfel să revin din gândurile mele. El are doar o singură cale de acces necondiţionat, ca o uşă,

exact în faţa ta.

Într-adevăr, îndată ce am ajuns mai aproape de zidul energetic, porţiunea din scut care

era delimitată de cele două borduri a devenit mai întâi străvezie şi apoi a dispărut complet,

marcând astfel cu precizie conturul unei intrări înalte de aproximativ cinci metri. Am păşit în

interiorul marii săli, urmat îndeaproape de Cezar, în spatele nostru scutul a redevenit

112

compact. Cezar mi-a explicat că aceea era singura porţiune de acces în sală; în oricare altă parte a

scutului s-ar fi acţionat, el respingea ca un zid de nepătruns orice tentativă de penetrare. Totuşi,

materia organică sau anorganică ce intra în contact cu el nu avea de suferit, ca în cazul primului

baraj energetic, dar nici nu-1 putea străpunge. Scutul era precum o proiecţie holografică

perfectă, însă consistenţa lui era pur energetică, oferind aceeaşi impresie de viu ca şi în cazul

materialului care învelea coridorul, în interior, suprafaţa scutului nu mai avea aceeaşi culoare

albastră, ci alb-aurie, reflectând o lumină clară şi intensă, dar care nu obosea absolut deloc ochii.

Am observat că, spre deosebire de marea aulă din munte, care o cuprindea, Sala Proiecţiilor era

aproape circulară.

Am privit cu nesaţ acel spaţiu vast, care printr-un ciudat efect optic mi se părea gigantic

precum spaţiul cosmic. Solul era acoperit cu acelaşi material ca cel din Marea Galerie, dar

aici lumina specială determina reflectarea în compoziţia lui a unor nuanţe mirifice de

culoare turcoaz. Aveam certa impresie că mă aflam într-o altă lume; aproape nimic din ceea ce

vedeam nu corespundea cu valorile şi dimensiunile uzuale ale civilizaţiei în care trăiam şi cu care

mă obişnuisem.

Privirea mi-a fost atrasă chiar de la început de partea din spate a sălii, diametral opusă

locului în care ne aflam noi. Pe jumătate din circumferinţă, sala făcea corp comun cu peretele din

rocă al muntelui. Scutul energetic nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona din faţă prin

care am intrat, ci se curba sub forma unei cupole până la aproximativ zece metri înălţime de

la sol, oprindu-se în peretele muntelui; astfel, Sala Proiecţiilor avea jumătatea din spate a

circumferinţei acoperită de zidul de rocă a muntelui .

În acel masiv perete din piatră, înalt de circa zece

VEDERE DE SUS A AULEI DIN INTERIORUL MUNTELUI

doisprezece metri, am văzut dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar

celelalte două simetric, de o parte şi de alta a acesteia.

Erau luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. De la acea distanţă nu puteam să remarc

cu claritate celelalte aspecte, deşi vedeam că în jurul fiecăreia dintre cele trei galerii existau

şi alte dispozitive. Am putut să remarc, însă, că acele guri de tunel erau păzite şi ele, ca şi

intrarea în Marea Galerie, de câte doi militari pentru fiecare tunel.

M-am întors nedumerit către Cezar.

— Aţi montat sisteme de securitate chiar şi aici? Dece? Unde duc aceste tunele?

— Aceea este zona în care tu nu ai acces. Este strict interzisă prin protocolul secret

113

care a fost semnat între statul român şi SUA. îţi pot furniza unele informaţii generale în

această direcţie, dar anumite lucruri trebuie să rămână ascunse, cel puţin un anumit timp

de acum înainte. Să începem de aici, zise Cezar arătându-mi undeva, în dreapta mea.

M-am întors şi am văzut un şir de mese imense din piatră, în formă de „T", care

erau dispuse de-a lungul peretelui, urmând curbura acestuia. Nici una dintre mese nu avea o

înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra erau tăiate în relief, cu o

uimitoare precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută, care semăna oarecum cu

caracterele scrierii cuneiforme din antichitate. Nu exista decât o singură linie de astfel de

semne pe grosimea fiecărei mese. Scrierea era complicată, dar conţinea şi simboluri mai generale,

cum ar fi triunghiul şi cercul. Deşi semnele nu erau vopsite, totuşi ele ieşeau în evidenţă printr-o

uşoară radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.

Erau câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele am putut vedea diferite

obiecte a căror utilitate nu o cunoşteam, în orice caz, păreau a fi instrumente tehnice, servind

anumitor aplicaţii ştiinţifice. De la multe dintre acestea coborau spre sol o mulţime de fire albe

translucide, care se adunau în nişte cutii dreptunghiulare aflate în afara mesei, direct pe sol.

Cutiile erau dintr-un metal lucios, argintiu, care nu putea fi zgâriat. Am încercat să mişc una

dintre ele, însă era foarte bine ancorată în sol. Cablurile fine erau extrem de flexibile şi uşoare, iar

în interior puteam observa mici impulsuri luminoase, care „alunecau" pe toată lungimea lor.

Două dintre mese erau goale, fiind acoperite doar cu un strat de praf foarte fin de culoare

portocalie. Cezar mi-a spus că s-au prelevat eşantioane din acel praf, care au fost trimise

pentru o analiză preliminară la laborator, în bază, dar încă nu se primise nici un rezultat.

Adevărata surpriză a constituit-o, însă, elementul distinctiv care i-a determinat pe cei din

echipa de cercetare să dea numele de Sala Proiecţiilor acelei uriaşe aule din mijlocul muntelui.

Atunci când treceam prin dreptul unei mese se activa simultan pe suprafaţa ei o proiecţie holografică

care prezenta aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale

colorate erau perfecte şi foarte mari, având o înălţime de aproape doi metri şi jumătate. Datorită

faptului că mesele erau înalte, nu-mi puteam da seama care era sursa ae proiecţie a hologramelor.

Am aflat de la Cezar că suprafaţa dreptunghiulară a meselor din piatră şlefuită avea în

centru o fantă îngustă, măsurând câteva zeci de centimetri în lungime, paralelă cu latura mare a

mesei; din fanta respectivă apăreau proiecţiile holografice.

— Tehnologia utilizată a fost formidabilă, mi-a spus Cezar. Proiecţiile rulează singure,

însă în acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge suprafaţa mesei.

Am mers la o masă lângă care se afla o scară-trepied adusă de echipele din bază şi am

urcat câteva trepte până am ajuns cu trunchiul deasupra mesei. Aceasta avea o lungime de

aproape cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate. Era acoperită cu o peliculă dintr-un

material ca sticla care nu era însă transparent, ci întunecat. Puteam să-mi urmăresc capul şi

trunchiul care se reflectau ca într-o oglindă pe suprafaţa acelei pelicule lucioase, de culoare albastru

închis cu tentă fumurie. Pelicula era împărţită în mai multe pătrate mari, delimitate prin linii

drepte, verticale şi orizontale, care formau un fel de cadrilaj. Din fanta centrală ieşeau razele care

formau holograma, într-un fascicul perfect coerent. Se pare că domeniul respectiv era biologia,

deoarece în faţa ochilor mei se derulau imagini cu plante şi animale, unele dintre ele fiindu-mi

complet necunoscute. Am atins uşor unul dintre pătrate, care era şi cel mai mare, şi holograma a

început să înfăţişeze structura anatomică a corpului uman; de fapt, mi-am dat curând seama

că era vorba despre propriul meu organism, după un semn specific pe care îl aveam pe braţ. Deşi

nu mă mişcăm, am văzut atunci imaginile holografice ale diferitelor zone ale trupului meu care

se rotea mereu, fiind prezentat din diferite unghiuri. Dacă ridicam degetul de pe acel pătrat,

reveneau imaginile cu plante şi animale; dacă mişcăm degetul în interiorul pătratului,

imaginea pătrundea în interiorul corpului, oferind astfel proiecţia organelor interne, în

funcţie de poziţia degetului pe suprafaţa pătratului. Am constatat că, deplasând degetul întrun

anumit fel, obţineam o mărire din ce în cea mai mare a zonei pe care o observam.

Uluirea mea nu cunoştea margini, deoarece am înaintat astfel până la dimensiuni

incredibil de mici, trecând de celulele individuale, de nucleul lor şi ajungând până la domeniul

molecular. Credeam că visez, însă vedeam efectiv o moleculă componentă a propriului mei

114

ficat, care era prezentată la o dimensiune enorma, în câteva clipe depăşisem cu mult până şi

cele mai îndrăzneţe visuri ale oamenilor de ştiinţă contemporani. Imaginea înfăţişa mai mult

un fel de nor energetic care îşi modifica mereu culoarea, probabil datorită schimburilor

energetice care se efectuau în timp real, însă în diferitele lui puncte observam un fel de condensări,

legate între ele printr-un fel de punţi care vibrau continuu. M-am gândit că acelea

puteau fi cafenele moleculare. Când am mers însă mai departe cu rezoluţia şi am intrat în

domeniul atomic, imaginea s-a fixat pe unul dintre atomi, dar a devenit nesigură şi s-a blocat.

Vedeam atunci ceea ce interpretam a fi un atom, precum o ceaţă difuză de energie cu un

centru foarte mic şi luminos.

Uluit, am atins alte pătrate din cadrilaj. De fiecare dată pătratul respectiv se

lumina în portocaliu şi în interiorul lui apăreau semne ale scrierii necunoscute. Am parcurs

fascinat mai multe pătrate, urmărind proiecţii incredibile ale vieţii de pe alte corpuri cereşti.

Am constatat că, dacă atingeam simultan suprafeţele a două pătrate diferite, imaginea

holografică căpăta automat specificuj. unei analize ştiinţifice foarte complexe,

prezentând moleculele de ADN ale fiinţelor respective şi posibilităţile de compatibilitate între

ele. Imaginile erau însoţite pe lateral de linii verticale din scrierea ciudată, care probabil

erau observaţii, comentarii sau indicaţii la analiza care era efectuată. Acestea erau

dinamice şi prezentau în succesiune fazele posibile ale mixării celor două forme de viaţă, în

final apărea forma mutantă cea mai probabilă, ca o combinaţie între cele două informaţii

genetice.

Am coborât scara tremurând. Mintea mea refuza să mai judece coerent, începuseră

să-mi apară gânduri stranii, de genul că mi s-a întins o farsă sau că totul este doar un joc în

vis. Dându-şi seama ce se petrece cu mine, Cezar îmi linişti treptat tendinţele paranoice care

fuseseră declanşate cel mai probabil de şocul mult prea mare provocat de avansul

tehnologic la care avusesem acces într-un timp foarte scurt. Mi-am revenit în câteva minute

şi am zis:

— Aici poţi să petreci ani în şir fără să te plictiseşti! Aproape că nu-mi vine să cred că

au atins un nivel tehnologic atât de avansat. Cine erau? Nu se poate să nu ştii.

Când îmi răspunse, Cezar era foarte serios.

— Oricât ţi-ar părea de ciudat, până în acest moment nu avem nici un indiciu. Este ca

şi cum au dorit să ne lase toată această zestre de valoare incomensurabilă, dar nu au vrut să ştim

cine au fost. Singurul aspect pe care-1 putem bănui este acela că, probabil, erau foarte înalţi.

Altfel nu putem explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor de aici. Totuşi,

poţi să fii mândru, căci în ultimii cincizeci de mii de ani ai fost primul care ai investigat masa

„biologiei" şi încă destul de amănunţit. M-a impresionat în special metoda încrucişărilor.

Interesant, cercetătorii noştri nu descoperiseră încă varianta atingerii simultane a pătratelor. E

drept, însă, că a trebuit să facem foarte multe într-un timp foarte scurt. La urma urmelor, sunt

doar cinci-şase zile de când am pătruns în această sală şi doar trei zile de studiu efectiv.

Am mers mai departe. Pe fiecare latură a sălii, până la jumătate, erau dispuse câte

cinci mese uriaşe, cam la şapte metri distanţă de scutul protector. Am trecut rapid prin

dreptul fiecăreia, deoarece Cezar m-a anunţat că prezenţa mea acolo era limitată în timp.

De altfel, aducerea mea la bază a constituit rodul unei intervenţii cu totul speciale a

generalului Obadea, deoarece nici chiar Cezar nu ar fi putut dispune acea măsură.

În Sala Proiecţiilor se aflau cinci români şi trei americani. Cele trei tunele uriaşe din

spatele sălii erau păzite de câte o pereche de militari, iar doi ofiţeri asigurau

supravegherea generală a sălii.

— Consemnul este să nu atingă nimic şi să nu proiecteze nimic atunci când sunt

singuri, mi-a explicat Cezar.

— Bine, dar ce păzesc ei aici? Mai bine zis, de cine anume? am întrebat contrariat.

— Acesta este protocolul, în plus, aşa cum ţi-am spus, există unele elemente pe care nu

pot să ţi le destăinui, dar ele sunt în legătură tocmai cu aceste măsuri de siguranţă.

Mi-am continuat „pelerinajul" rapid prin dreptul fiecărei mese. Erau proiecţii din

domeniul fizicii, cosmologiei, astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un domeniu care

115

prezenta caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente - care nu toate aveau aparenţă

umană - şi un domeniu al religiei. Informaţiile, doar din câte am putut să-mi dau eu seama

într-un timp foarte scurt, erau atât de vaste, încât ar fi necesitat studiul continuu al unor

numeroase echipe de oameni de ştiinţă timp de mai mulţi ani, fără teama că s-ar putea

epuiza. Totul îmi crea mai curând impresia unei formidabile biblioteci a universului, care

fusese sintetizată în mod genial de o civilizaţie enigmatică, extrem de avansată atât din punct

de vedere spiritual, cât şi tehnologic.

M-am îndreptat spre mijlocul sălii, unde se afla un fel de podium înalt de circa doi

metri şi jumătate, având cinci trepte care uşurau accesul pe suprafaţa lui. întreaga construcţie

era realizată din acelaşi material ca cel din Marea Galerie. Am urcat treptele împreună cu Cezar

şi am ajuns în faţa unui dispozitiv care semăna cu o cabină circulară, ecranată, dintr-un

material transparent. Aceasta era înaltă de aproximativ trei metri şi jumătate şi lată de un metru

şi jumătate. De fapt, reprezenta o jumătate de cilindru, având în interior mai multe

instalaţii complicate. Cam la o treime de la baza cilindrului, din peretele lui ieşea un fel de

platformă, iar mai sus existau nişte vergele metalice cu un fel de senzori la capete.

— Noi am tras concluzia că aceasta reprezintă o instalaţie de emisie mentală, a spus

Cezar, un posibil amplificator al energiei gândului, o veritabilă „maşină a gândului". Este

structurată în mod clar după proporţiile constructorilor ei. Senzorii metalici pe care îi vezi mai

sus se potrivesc perfect pe capul unui om înalt de aproximativ trei metri şi jumătate, care stă

aşezat pe această platformă. Din păcate, nu am avut încă posibilitatea să ne dăm seama

cum lucrează. Trebuie făcute anumite adaptări, dar în perioada următoare vor sosi mai multe

transporturi americane cu aparatură de ultimă tehnologie şi echipe de specialişti pentru a

începe o cercetare sistematică a întregului loc.

— Ştii cumva care era scopul în care utilizau acest dispozitiv? am întrebat eu cu mult

interes. Cred că îi acordau foarte mare importanţă, din moment ce ocupă poziţia centrală în

sală.

— Este adevărat, dar încă nu putem şti adevărata ei menire. Probabil că fiinţa care

se conecta la senzori în interiorul cilindrului era capabilă să controleze energii psihice

foarte mari şi să le direcţioneze corespunzător, dar deocamdată îmi este imposibil să-mi dau

seama cu precizie care era ţinta acelor energii.

Am coborât şi am mers mai departe, trecând dincolo de acel podium. La o distanţă de

vreo cincisprezece metri pe aceeaşi linie centrală am văzut ceea ce, în termenii actuali este

considerat un tablou de comandă. Nu era prea mare; avea forma pătrată cu latura cam de un

metru şi se sprijinea pe un picior central care ieşea din sol. Nu puteam să văd prea bine

ce se afla pe suprafaţa lui, deoarece şi el, ca şi celelalte obiecte din sală, avea o înălţime

respectabilă, puţin deasupra capului meu.

Am adus o altă scară-trepied şi am urcat câteva trepte. Am rămas uluit de modul în

care fusese conceput. Era foarte complicat, dând impresia unei reţele de proiectare a plăcilor

de computer, iar ceea ce noi numim butoane, acolo erau reprezentate de simboluri

geometrice precise, având culori diferite. Am observat triunghiuri, pătrate şi spirale, care erau

cele mai multe. La mijlocul tabloului de comandă existau două fante paralele din care ieşeau

în afară, pe o înălţime de vreo douăzeci de centimetri, două pârghii metalice pe care noi leam

putea asocia cu două manete. Ambele erau aduse în poziţia inferioară, la baza fantelor şi

în mod clar ele puteau culisa spre în sus. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost un

pătrat mare, care era plasat în partea dreaptă a tabloului de comandă, spre colţul de jos. în

mijlocul acestuia se afla un „buton" roşu, reprezentat de un cerc, cu mult mai mare decât

restul semnelor de pe tablou. Am estimat diametrul cercului cam la zece centimetri. El era

încadrat de o serie de semne complicate, care păreau că fac parte din aceeaşi scriere

necunoscută. Era singura zonă de pe tablou care era însemnată în acest fel.

Cezar, care mă privea de jos, m-a rugat să nu ating absolut nimic de pe tabloul de

comandă şi cu atât mai puţin „butonul" roşu, dar mi-a sugerat să-mi trec palma pe deasupra

pătratului în care se afla acesta. Am făcut ce m-a rugat şi imediat în faţa mea, la aproximativ

doi metri de tablou, a apărut o hologramă imensă care prezenta o imagine a Pământului

116

luată din atmosferă, de la vreo douăzeci şi cinci de kilometri înălţime. Am recunoscut cu

emoţie lanţul munţilor carpatici şi curbura lor specifică, însă am observat cu surprindere

scurgerea unor imense cantităţi de apă către şes şi câmpie, până când solul a rămas liber.

Apoi peste imaginea din hologramă s-a suprapus, într-o parte, proiecţia pătratului

argintiu cu marele buton roşu din interiorul său, care se afla pe tabloul de comandă.

Butonul clipea intermitent, în timp ce semnele din lateralele lui se modificau cu mare viteză,

schimbându-şi mereu culoarea. Am văzut cum, treptat, din solul teritoriului care azi

cuprinde întreaga Românie şi o mare parte din Ungaria şi Ucraina, apar şuvoaie tot mai

mari de apă, ca nişte râuri gigantice, din toate direcţiile, îndreptându-se către munţi şi către

podişul Transilvaniei. Apoi, imaginea s-a focalizat mai aproape şi am văzut cum, într-un timp

foarte scurt, întreaga Românie devenise, practic, o nouă mare, din care apăreau doar în unele

zone vârfurile munţilor sau mici petece de pământ, ca nişte insule.

În acel moment, proiecţia pătratului cu butonul roşu s-a stabilizat pe imaginea

hologramei, fără să mai clipească. Imediat, însă, în partea stângă a hologramei a apărut

proiecţia celor două fante centrale şi a manetelor de pe tabloul de comandă care au început să

culiseze încet spre în jos. Observam concomitent cum apele încep să se retragă de pe teritoriul

ţării noastre, însă în mod ciudat ele se îndreptau spre sud doar spre un singur punct, pe care 1-

am localizat undeva în masivul Retezat, cel mai probabil în zona munţilor Godeanu. întreaga

mare de apă s-a scurs în pământ prin acel loc şi din nou teritoriul României apărea uscat,

cu formaţiunile geologice pe care le cunoaştem astăzi. Totuşi, în zona de curbură a munţilor

carpatici, la o anumită distanţă de aceştia spre est, adică pe teritoriul Vrancei de astăzi, am

observat o fantă de culoare închisă, a cărei lungime am apreciat-o la aproximativ treizeci de

kilometri, însă nu mi-am putut da seama ce reprezenta ea. în plus, zona Deltei nu exista şi,

de asemenea, în locul Mării Negre era un podiş imens care se întindea spre Orientul Apropiat.

În acel moment imaginea hologramei a dispărut, la fel de brusc cum apăruse. L-am

privit uluit pe Cezar.

— Ne-au lăsat chiar şi un „manual de utilizare", nu-i aşa? îmi zise el râzând. Procedeul

este asemănător şi pentru toate celelalte butoane şi comenzi ale tabloului, dar am vrut în mod

special să vezi la ce poate duce atingerea butonului roşu. Se pare că există, totuşi, un sistem

de siguranţă; cei din echipa de cercetare au identificat până în prezent o succesiune de trei

etape complicate care trebuie realizate pe comenzile tabloului, pentru ca apăsarea

butonului roşu să declanşeze diluviul şi cataclismul pe care 1-ai urmărit în sinteză.

Modalitatea prin care „ei" ne învaţă este foarte practică, uşoară şi intuitivă. Noi bănuim că

aceste instalaţii menţin - într-un fel care deocamdată ne este complet necunoscut - un echilibru

energetic esenţial pentru zona tectonică în care se află România. Ai văzut cataclismul care se

poate petrece dacă acest echilibru este afectat.

Uluit din cale afară, am încuviinţat din cap. Apoi am mers cu Cezar mai departe,

spre capătul sălii. După mesele uriaşe de proiecţie în formă de „T", pe laturile sălii am

văzut că erau aşezate nişte dispozitive foarte înalte, metalice, din care ieşeau în lateral

ramificaţii din metal, de forme diferite şi foarte complicate. Cezar mi-a spus că nimeni nu a

putut să-şi dea seama, până în acel moment, care era funcţia acelor dispozitive uriaşe, care

creau mai curând impresia unor antene gigantice.

La o distanţă de vreo zece metri după tabloul de comandă am ajuns la un pătrat

foarte mare, delimitat în materialul de pe sol. Latura pătratului măsura cam trei metri, iar

suprafaţa lui, perfect netedă, era de culoare gal-ben-aurie. în mijloc era un mic dom, cu

înălţimea de aproximativ cincisprezece centimetri, care prezenta o fantă în partea

superioară, înaintea domului, aşezat direct pe suprafaţa pătratului se afla un recipient de forma

unei amfore antice, cam de jumătate de metru înălţime.