În
sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a
ajuns la un
acord
final de colaborare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau
interesele
ambelor
ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a
fost aceea
de
amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în
viitor. A doua zi,
după ce
apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două
ţări a sosit cu
maximă
promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care
ai
văzut-o
deja în interiorul bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi
consilierul pe
probleme
de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate. Apoi a fost forat
hangarul imens în munte, pe care 1-au
amenajat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au
instituit
cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează
să fie
dezvoltate
şi în zilele următoare. De aceea, în unele zone din Sala Proiecţiilor nu vei
putea avea
acces,
dar îţi voi spune eu pe scurt ce se găseşte acolo.
Sala
Proiecţiilor
Cezar
îmi făcu semn să înaintez. Marea Galerie se termina brusc în aula gigantică din
interiorul
muntelui, care măsura în înălţime cam treizeci de metri şi avea o lungime pe
care am
apreciat-o
la aproximativ o sută de metri. Sala Proiecţiilor, care practic era delimitată
de scutul
energetic,
avea dimensiuni ceva mai mici decât cele ale aulei din munte, înălţimea Sălii
Proiecţiilor
era de circa douăzeci de metri, poate chiar mai mult.Ea îmi apărea ca fiind
imensă.
De la capătul coridorului până la scutul energetic, în linie dreaptă erau cam
şapte-opt
metri;
această distanţă era delimitată de două borduri din acelaşi material care
învelea şi coridorul.
Bordurile
înaintau până în dreptul scutului, exact la lăţimea coridorului. De o parte şi
de alta a
acestor
borduri erau plasate cele patru vehicule electrice.
Am păşit
cu emoţie din coridor pe porţiunea ca o scurtă pistă, delimitată de borduri.
Aceea mi
s-a părut clipa adevărului. Urma să pătrund în inima unui mister tăinuit de
zeci de
mii de
ani şi să mă număr printre cei extrem de puţini care au avut acces la revelarea
enigmei lui.
— Scutul
energetic are rolul de a delimita sala, ca un perete, de restul cavităţii din
munte
şi, de
asemenea, de a proteja de diverse influenţe exterioare nefaste, a spus Cezar,
făcându-mă
astfel
să revin din gândurile mele. El are doar o singură cale de acces necondiţionat,
ca o uşă,
exact în
faţa ta.
Într-adevăr,
îndată ce am ajuns mai aproape de zidul energetic, porţiunea din scut care
era
delimitată de cele două borduri a devenit mai întâi străvezie şi apoi a
dispărut complet,
marcând
astfel cu precizie conturul unei intrări înalte de aproximativ cinci metri. Am
păşit în
interiorul
marii săli, urmat îndeaproape de Cezar, în spatele nostru scutul a redevenit
112
compact.
Cezar mi-a explicat că aceea era singura porţiune de acces în sală; în oricare
altă parte a
scutului
s-ar fi acţionat, el respingea ca un zid de nepătruns orice tentativă de
penetrare. Totuşi,
materia
organică sau anorganică ce intra în contact cu el nu avea de suferit, ca în
cazul primului
baraj
energetic, dar nici nu-1 putea străpunge. Scutul era precum o proiecţie
holografică
perfectă,
însă consistenţa lui era pur energetică, oferind aceeaşi impresie de viu ca şi
în cazul
materialului
care învelea coridorul, în interior, suprafaţa scutului nu mai avea aceeaşi
culoare
albastră,
ci alb-aurie, reflectând o lumină clară şi intensă, dar care nu obosea absolut
deloc ochii.
Am
observat că, spre deosebire de marea aulă din munte, care o cuprindea, Sala
Proiecţiilor era
aproape
circulară.
Am
privit cu nesaţ acel spaţiu vast, care printr-un ciudat efect optic mi se părea
gigantic
precum
spaţiul cosmic. Solul era acoperit cu acelaşi material ca cel din Marea
Galerie, dar
aici
lumina specială determina reflectarea în compoziţia lui a unor nuanţe mirifice
de
culoare
turcoaz. Aveam certa impresie că mă aflam într-o altă lume; aproape nimic din
ceea ce
vedeam
nu corespundea cu valorile şi dimensiunile uzuale ale civilizaţiei în care
trăiam şi cu care
mă
obişnuisem.
Privirea
mi-a fost atrasă chiar de la început de partea din spate a sălii, diametral
opusă
locului
în care ne aflam noi. Pe jumătate din circumferinţă, sala făcea corp comun cu
peretele din
rocă al
muntelui. Scutul energetic nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona
din faţă prin
care am
intrat, ci se curba sub forma unei cupole până la aproximativ zece metri
înălţime de
la sol,
oprindu-se în peretele muntelui; astfel, Sala Proiecţiilor avea jumătatea din
spate a
circumferinţei
acoperită de zidul de rocă a muntelui .
În acel
masiv perete din piatră, înalt de circa zece
VEDERE
DE SUS A AULEI DIN INTERIORUL MUNTELUI
doisprezece
metri, am văzut dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar
celelalte
două simetric, de o parte şi de alta a acesteia.
Erau
luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. De la acea distanţă nu puteam să remarc
cu
claritate celelalte aspecte, deşi vedeam că în jurul fiecăreia dintre cele trei
galerii existau
şi alte
dispozitive. Am putut să remarc, însă, că acele guri de tunel erau păzite şi
ele, ca şi
intrarea
în Marea Galerie, de câte doi militari pentru fiecare tunel.
M-am întors nedumerit către Cezar.
— Aţi
montat sisteme de securitate chiar şi aici? Dece? Unde duc aceste tunele?
— Aceea
este zona în care tu nu ai acces. Este strict interzisă prin protocolul secret
113
care a
fost semnat între statul român şi SUA. îţi pot furniza unele informaţii
generale în
această
direcţie, dar anumite lucruri trebuie să rămână ascunse, cel puţin un anumit
timp
de acum
înainte. Să începem de aici, zise Cezar arătându-mi undeva, în dreapta mea.
M-am întors şi am văzut un şir de
mese imense din piatră, în formă de „T", care
erau
dispuse de-a lungul peretelui, urmând curbura acestuia. Nici una dintre mese nu
avea o
înălţime
mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra erau tăiate în relief, cu
o
uimitoare
precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută, care semăna oarecum cu
caracterele
scrierii cuneiforme din antichitate. Nu exista decât o singură linie de astfel
de
semne pe
grosimea fiecărei mese. Scrierea era complicată, dar conţinea şi simboluri mai
generale,
cum ar
fi triunghiul şi cercul. Deşi semnele nu erau vopsite, totuşi ele ieşeau în
evidenţă printr-o
uşoară
radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.
Erau
câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele am putut vedea
diferite
obiecte
a căror utilitate nu o cunoşteam, în orice caz, păreau a fi instrumente
tehnice, servind
anumitor
aplicaţii ştiinţifice. De la multe dintre acestea coborau spre sol o mulţime de
fire albe
translucide,
care se adunau în nişte cutii dreptunghiulare aflate în afara mesei, direct pe
sol.
Cutiile
erau dintr-un metal lucios, argintiu, care nu putea fi zgâriat. Am încercat să
mişc una
dintre
ele, însă era foarte bine ancorată în sol. Cablurile fine erau extrem de
flexibile şi uşoare, iar
în
interior puteam observa mici impulsuri luminoase, care „alunecau" pe toată
lungimea lor.
Două
dintre mese erau goale, fiind acoperite doar cu un strat de praf foarte fin de
culoare
portocalie.
Cezar mi-a spus că s-au prelevat eşantioane din acel praf, care au fost trimise
pentru o
analiză preliminară la laborator, în bază, dar încă nu se primise nici un
rezultat.
Adevărata
surpriză a constituit-o, însă, elementul distinctiv care i-a determinat pe cei
din
echipa
de cercetare să dea numele de Sala Proiecţiilor acelei uriaşe aule din mijlocul
muntelui.
Atunci
când treceam prin dreptul unei mese se activa simultan pe suprafaţa ei o
proiecţie holografică
care
prezenta aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale
colorate
erau perfecte şi foarte mari, având o înălţime de aproape doi metri şi
jumătate. Datorită
faptului
că mesele erau înalte, nu-mi puteam da seama care era sursa ae proiecţie a
hologramelor.
Am aflat
de la Cezar că suprafaţa dreptunghiulară a meselor din piatră şlefuită avea în
centru o
fantă îngustă, măsurând câteva zeci de centimetri în lungime, paralelă cu
latura mare a
mesei;
din fanta respectivă apăreau proiecţiile holografice.
—
Tehnologia utilizată a fost formidabilă, mi-a spus Cezar. Proiecţiile rulează
singure,
însă în
acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge
suprafaţa mesei.
Am mers
la o masă lângă care se afla o scară-trepied adusă de echipele din bază şi am
urcat
câteva trepte până am ajuns cu trunchiul deasupra mesei. Aceasta avea o lungime
de
aproape
cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate. Era acoperită cu o peliculă
dintr-un
material
ca sticla care nu era însă transparent, ci întunecat. Puteam să-mi urmăresc
capul şi
trunchiul
care se reflectau ca într-o oglindă pe suprafaţa acelei pelicule lucioase, de
culoare albastru
închis
cu tentă fumurie. Pelicula era împărţită în mai multe pătrate mari, delimitate
prin linii
drepte,
verticale şi orizontale, care formau un fel de cadrilaj. Din fanta centrală
ieşeau razele care
formau
holograma, într-un fascicul perfect coerent. Se pare că domeniul respectiv era
biologia,
deoarece
în faţa ochilor mei se derulau imagini cu plante şi animale, unele dintre ele
fiindu-mi
complet
necunoscute. Am atins uşor unul dintre pătrate, care era şi cel mai mare, şi
holograma a
început
să înfăţişeze structura anatomică a corpului uman; de fapt, mi-am dat curând
seama
că era
vorba despre propriul meu organism, după un semn specific pe care îl aveam pe
braţ. Deşi
nu mă
mişcăm, am văzut atunci imaginile holografice ale diferitelor zone ale trupului
meu care
se rotea
mereu, fiind prezentat din diferite unghiuri. Dacă ridicam degetul de pe acel
pătrat,
reveneau
imaginile cu plante şi animale; dacă mişcăm degetul în interiorul pătratului,
imaginea
pătrundea în interiorul corpului, oferind astfel proiecţia organelor interne,
în
funcţie
de poziţia degetului pe suprafaţa pătratului. Am constatat că, deplasând degetul întrun
anumit
fel, obţineam o mărire din ce în cea mai mare a zonei pe care o observam.
Uluirea
mea nu cunoştea margini, deoarece am înaintat astfel până la dimensiuni
incredibil
de mici, trecând de celulele individuale, de nucleul lor şi ajungând până la
domeniul
molecular.
Credeam că visez, însă vedeam efectiv o moleculă componentă a propriului mei
114
ficat,
care era prezentată la o dimensiune enorma, în câteva clipe depăşisem cu mult
până şi
cele mai
îndrăzneţe visuri ale oamenilor de ştiinţă contemporani. Imaginea înfăţişa mai
mult
un fel
de nor energetic care îşi modifica mereu culoarea, probabil datorită
schimburilor
energetice
care se efectuau în timp real, însă în diferitele lui puncte observam un fel de
condensări,
legate
între ele printr-un fel de punţi care vibrau continuu. M-am gândit că acelea
puteau fi cafenele moleculare. Când
am mers însă mai departe cu rezoluţia şi am intrat în
domeniul
atomic, imaginea s-a fixat pe unul dintre atomi, dar a devenit nesigură şi s-a
blocat.
Vedeam
atunci ceea ce interpretam a fi un atom, precum o ceaţă difuză de energie cu un
centru
foarte mic şi luminos.
Uluit,
am atins alte pătrate din cadrilaj. De fiecare dată pătratul respectiv se
lumina
în portocaliu şi în interiorul lui apăreau semne ale scrierii necunoscute. Am
parcurs
fascinat
mai multe pătrate, urmărind proiecţii incredibile ale vieţii de pe alte corpuri
cereşti.
Am
constatat că, dacă atingeam simultan suprafeţele a două pătrate diferite,
imaginea
holografică
căpăta automat specificuj. unei analize ştiinţifice foarte complexe,
prezentând
moleculele de ADN ale fiinţelor respective şi posibilităţile de compatibilitate
între
ele.
Imaginile erau însoţite pe lateral de linii verticale din scrierea ciudată,
care probabil
erau
observaţii, comentarii sau indicaţii la analiza care era efectuată. Acestea
erau
dinamice
şi prezentau în succesiune fazele posibile ale mixării celor două forme de
viaţă, în
final
apărea forma mutantă cea mai probabilă, ca o combinaţie între cele două
informaţii
genetice.
Am
coborât scara tremurând. Mintea mea refuza să mai judece coerent, începuseră
să-mi
apară gânduri stranii, de genul că mi s-a întins o farsă sau că totul este doar
un joc în
vis.
Dându-şi seama ce se petrece cu mine, Cezar îmi linişti treptat tendinţele
paranoice care
fuseseră
declanşate cel mai probabil de şocul mult prea mare provocat de avansul
tehnologic
la care avusesem acces într-un timp foarte scurt. Mi-am revenit în câteva
minute
şi am
zis:
— Aici
poţi să petreci ani în şir fără să te plictiseşti! Aproape că nu-mi vine să
cred că
au atins un nivel tehnologic atât de
avansat. Cine erau? Nu se poate să nu ştii.
Când îmi
răspunse, Cezar era foarte serios.
— Oricât
ţi-ar părea de ciudat, până în acest moment nu avem nici un indiciu. Este ca
şi cum
au dorit să ne lase toată această zestre de valoare incomensurabilă, dar nu au
vrut să ştim
cine au
fost. Singurul aspect pe care-1 putem bănui este acela că, probabil, erau
foarte înalţi.
Altfel
nu putem explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor de aici. Totuşi,
poţi să
fii mândru, căci în ultimii cincizeci de mii de ani ai fost primul care ai
investigat masa
„biologiei"
şi încă destul de amănunţit. M-a impresionat în special metoda încrucişărilor.
Interesant,
cercetătorii noştri nu descoperiseră încă varianta atingerii simultane a
pătratelor. E
drept,
însă, că a trebuit să facem foarte multe într-un timp foarte scurt. La urma
urmelor, sunt
doar
cinci-şase zile de când am pătruns în această sală şi doar trei zile de studiu
efectiv.
Am mers
mai departe. Pe fiecare latură a sălii, până la jumătate, erau dispuse câte
cinci
mese uriaşe, cam la şapte metri distanţă de scutul protector. Am trecut rapid
prin
dreptul
fiecăreia, deoarece Cezar m-a anunţat că prezenţa mea acolo era limitată în
timp.
De
altfel, aducerea mea la bază a constituit rodul unei intervenţii cu totul
speciale a
generalului
Obadea, deoarece nici chiar Cezar nu ar fi putut dispune acea măsură.
În Sala
Proiecţiilor se aflau cinci români şi trei americani. Cele trei tunele uriaşe
din
spatele
sălii erau păzite de câte o pereche de militari, iar doi ofiţeri asigurau
supravegherea
generală a sălii.
—
Consemnul este să nu atingă nimic şi să nu proiecteze nimic atunci când sunt
singuri,
mi-a explicat Cezar.
— Bine,
dar ce păzesc ei aici? Mai bine zis, de cine anume? am întrebat contrariat.
— Acesta este protocolul, în plus,
aşa cum ţi-am spus, există unele elemente pe care nu
pot să
ţi le destăinui, dar ele sunt în legătură tocmai cu aceste măsuri de siguranţă.
Mi-am
continuat „pelerinajul" rapid prin dreptul fiecărei mese. Erau proiecţii
din
domeniul
fizicii, cosmologiei, astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un domeniu care
115
prezenta
caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente - care nu toate aveau
aparenţă
umană -
şi un domeniu al religiei. Informaţiile, doar din câte am putut să-mi dau eu
seama
într-un
timp foarte scurt, erau atât de vaste, încât ar fi necesitat studiul continuu
al unor
numeroase
echipe de oameni de ştiinţă timp de mai mulţi ani, fără teama că s-ar putea
epuiza.
Totul îmi crea mai curând impresia unei formidabile biblioteci a universului,
care
fusese
sintetizată în mod genial de o civilizaţie enigmatică, extrem de avansată atât
din punct
de
vedere spiritual, cât şi tehnologic.
M-am
îndreptat spre mijlocul sălii, unde se afla un fel de podium înalt de circa doi
metri şi
jumătate, având cinci trepte care uşurau accesul pe suprafaţa lui. întreaga
construcţie
era
realizată din acelaşi material ca cel din Marea Galerie. Am urcat treptele împreună cu Cezar
şi am ajuns în faţa unui dispozitiv
care semăna cu o cabină circulară, ecranată, dintr-un
material
transparent. Aceasta era înaltă de aproximativ trei metri şi jumătate şi lată
de un metru
şi
jumătate. De fapt, reprezenta o jumătate de cilindru, având în interior mai
multe
instalaţii
complicate. Cam la o treime de la baza cilindrului, din peretele lui ieşea un
fel de
platformă,
iar mai sus existau nişte vergele metalice cu un fel de senzori la capete.
— Noi am
tras concluzia că aceasta reprezintă o instalaţie de emisie mentală, a spus
Cezar,
un posibil amplificator al energiei gândului, o veritabilă „maşină a
gândului". Este
structurată
în mod clar după proporţiile constructorilor ei. Senzorii metalici pe care îi
vezi mai
sus se
potrivesc perfect pe capul unui om înalt de aproximativ trei metri şi jumătate,
care stă
aşezat
pe această platformă. Din păcate, nu am avut încă posibilitatea să ne dăm seama
cum
lucrează. Trebuie făcute anumite adaptări, dar în perioada următoare vor sosi
mai multe
transporturi
americane cu aparatură de ultimă tehnologie şi echipe de specialişti pentru a
începe o
cercetare sistematică a întregului loc.
— Ştii
cumva care era scopul în care utilizau acest dispozitiv? am întrebat eu cu mult
interes.
Cred că îi acordau foarte mare importanţă, din moment ce ocupă poziţia centrală
în
sală.
— Este
adevărat, dar încă nu putem şti adevărata ei menire. Probabil că fiinţa care
se
conecta la senzori în interiorul cilindrului era capabilă să controleze energii
psihice
foarte
mari şi să le direcţioneze corespunzător, dar deocamdată îmi este imposibil
să-mi dau
seama cu
precizie care era ţinta acelor energii.
Am
coborât şi am mers mai departe, trecând dincolo de acel podium. La o distanţă
de
vreo
cincisprezece metri pe aceeaşi linie centrală am văzut ceea ce, în termenii
actuali este
considerat
un tablou de comandă. Nu era prea mare; avea forma pătrată cu latura cam de un
metru şi
se sprijinea pe un picior central care ieşea din sol. Nu puteam să văd prea bine
ce se
afla pe suprafaţa lui, deoarece şi el, ca şi celelalte obiecte din sală, avea o
înălţime
respectabilă,
puţin deasupra capului meu.
Am adus o altă scară-trepied şi am
urcat câteva trepte. Am rămas uluit de modul în
care
fusese conceput. Era foarte complicat, dând impresia unei reţele de proiectare
a plăcilor
de
computer, iar ceea ce noi numim butoane, acolo erau reprezentate de simboluri
geometrice
precise, având culori diferite. Am observat triunghiuri, pătrate şi spirale,
care erau
cele mai
multe. La mijlocul tabloului de comandă existau două fante paralele din care
ieşeau
în
afară, pe o înălţime de vreo douăzeci de centimetri, două pârghii metalice pe
care noi leam
putea
asocia cu două manete. Ambele erau aduse în poziţia inferioară, la baza
fantelor şi
în mod clar ele puteau culisa spre în
sus. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost un
pătrat
mare, care era plasat în partea dreaptă a tabloului de comandă, spre colţul de
jos. în
mijlocul
acestuia se afla un „buton" roşu, reprezentat de un cerc, cu mult mai mare
decât
restul
semnelor de pe tablou. Am estimat diametrul cercului cam la zece centimetri. El
era
încadrat
de o serie de semne complicate, care păreau că fac parte din aceeaşi scriere
necunoscută.
Era singura zonă de pe tablou care era însemnată în acest fel.
Cezar, care mă privea de jos, m-a
rugat să nu ating absolut nimic de pe tabloul de
comandă
şi cu atât mai puţin „butonul" roşu, dar mi-a sugerat să-mi trec palma pe
deasupra
pătratului
în care se afla acesta. Am făcut ce m-a rugat şi imediat în faţa mea, la
aproximativ
doi
metri de tablou, a apărut o hologramă imensă care prezenta o imagine a
Pământului
116
luată
din atmosferă, de la vreo douăzeci şi cinci de kilometri înălţime. Am recunoscut cu
emoţie lanţul munţilor carpatici şi
curbura lor specifică, însă am observat cu surprindere
scurgerea unor imense cantităţi de
apă către şes şi câmpie, până când solul a rămas liber.
Apoi
peste imaginea din hologramă s-a suprapus, într-o parte, proiecţia pătratului
argintiu
cu marele buton roşu din interiorul său, care se afla pe tabloul de comandă.
Butonul
clipea intermitent, în timp ce semnele din lateralele lui se modificau cu mare
viteză,
schimbându-şi
mereu culoarea. Am văzut cum, treptat, din solul teritoriului care azi
cuprinde
întreaga Românie şi o mare parte din Ungaria şi Ucraina, apar şuvoaie tot mai
mari de
apă, ca nişte râuri gigantice, din toate direcţiile, îndreptându-se către munţi
şi către
podişul
Transilvaniei. Apoi, imaginea s-a focalizat mai aproape şi am văzut cum,
într-un timp
foarte
scurt, întreaga Românie devenise, practic, o nouă mare, din care apăreau doar
în unele
zone
vârfurile munţilor sau mici petece de pământ, ca nişte insule.
În acel
moment, proiecţia pătratului cu butonul roşu s-a stabilizat pe imaginea
hologramei,
fără să mai clipească. Imediat, însă, în partea stângă a hologramei a apărut
proiecţia
celor două fante centrale şi a manetelor de pe tabloul de comandă care au
început să
culiseze
încet spre în jos. Observam concomitent cum apele încep să se retragă de pe
teritoriul
ţării
noastre, însă în mod ciudat ele se îndreptau spre sud doar spre un singur
punct, pe care 1-
am
localizat undeva în masivul Retezat, cel mai probabil în zona munţilor Godeanu.
întreaga
mare de
apă s-a scurs în pământ prin acel loc şi din nou teritoriul României apărea
uscat,
cu
formaţiunile geologice pe care le cunoaştem astăzi. Totuşi, în zona de curbură
a munţilor
carpatici,
la o anumită distanţă de aceştia spre est, adică pe teritoriul Vrancei de
astăzi, am
observat
o fantă de culoare închisă, a cărei lungime am apreciat-o la aproximativ
treizeci de
kilometri,
însă nu mi-am putut da seama ce reprezenta ea. în plus, zona Deltei nu exista
şi,
de
asemenea, în locul Mării Negre era un podiş imens care se întindea spre
Orientul Apropiat.
În acel
moment imaginea hologramei a dispărut, la fel de brusc cum apăruse. L-am
privit
uluit pe Cezar.
— Ne-au
lăsat chiar şi un „manual de utilizare", nu-i aşa? îmi zise el râzând.
Procedeul
este
asemănător şi pentru toate celelalte butoane şi comenzi ale tabloului, dar am
vrut în mod
special
să vezi la ce poate duce atingerea butonului roşu. Se pare că există, totuşi,
un sistem
de
siguranţă; cei din echipa de cercetare au identificat până în prezent o
succesiune de trei
etape
complicate care trebuie realizate pe comenzile tabloului, pentru ca apăsarea
butonului
roşu să declanşeze diluviul şi cataclismul pe care 1-ai urmărit în sinteză.
Modalitatea
prin care „ei" ne învaţă este foarte practică, uşoară şi intuitivă. Noi
bănuim că
aceste
instalaţii menţin - într-un fel care deocamdată ne este complet necunoscut - un
echilibru
energetic
esenţial pentru zona tectonică în care se află România. Ai văzut cataclismul
care se
poate
petrece dacă acest echilibru este afectat.
Uluit
din cale afară, am încuviinţat din cap. Apoi am mers cu Cezar mai departe,
spre
capătul sălii. După mesele uriaşe de proiecţie în formă de „T", pe
laturile sălii am
văzut că
erau aşezate nişte dispozitive foarte înalte, metalice, din care ieşeau în lateral
ramificaţii
din metal, de forme diferite şi foarte complicate. Cezar mi-a spus că nimeni nu
a
putut
să-şi dea seama, până în acel moment, care era funcţia acelor dispozitive
uriaşe, care
creau
mai curând impresia unor antene gigantice.
La o
distanţă de vreo zece metri după tabloul de comandă am ajuns la un pătrat
foarte
mare, delimitat în materialul de pe sol. Latura pătratului măsura cam trei
metri, iar
suprafaţa
lui, perfect netedă, era de culoare gal-ben-aurie. în mijloc era un mic dom, cu
înălţimea
de aproximativ cincisprezece centimetri, care prezenta o fantă în partea
superioară,
înaintea domului, aşezat direct pe suprafaţa pătratului se afla un recipient de
forma
unei
amfore antice, cam de jumătate de metru înălţime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu