Partea 4 Viitor cu cap de mort

— Cezar! Ridică-te în picioare! se răsti ea la copil. De ce nu înveţi poezia ca toţi

ceilalţi?

Băiatul nu părea deloc intimidat de tonul ameninţător al învăţătoarei, rămânând calm

şi stăpân pe sine.

— Dar eu o ştiu deja, răspunse el încet.

— Cum adică o ştii deja? De ce minţi?

— Nu mint. Am auzit-o când aţi citit-o dumneavoastră.

Indignată de curajul copilului, dar şi curioasă să afle adevărul, învăţătoarea îi ceru să

recite pe de rost poezia în faţa clasei. Cezar spuse fără nici o greşeală întreaga poezie.

— Am crezut că o învăţase înainte, acasă. Dar aceea era o lecţie nouă şi în plus, aşa

după cum ştiţi, el nu prea face exces de zel cu învăţatul, a explicat în continuare femeia,

surescitată. L-am pus mai apoi să recite alte două poezii, la fel de lungi, care nu erau în

manual şi pe care eu i le citeam înainte o singură dată; după ce mă asculta atent, le recita

apoi fără nici o greşeală sau pauză. De aceea v-am chemat să discutăm, pentru că eu nu

am mai văzut aşa ceva.

Curând, însă, incidentul a fost uitat. Cezar mi-a spus că a înţeles foarte repede

utilitatea faptului de a nu ieşi cu nimic din comun, atunci când se afla printre ceilalţi

oameni, deoarece în felul acesta evita tracasările, curiozi- tatea sau chiar răutăţile sau

invidiile care proveneau mai ales din partea colegilor săi.

— Simţeam, chiar la acea vârstă fragedă, că era foarte important să nu atrag atenţia

asupra mea. Erau alte lucruri, mult mai importante, care îmi solicitau din plin atenţia şi

interesul atunci când mă întorceam acasă, în camera mea, îmi povestea el zâmbind

enigmatic.

Se referea, bineînţeles, la misterioasele experienţe de natură subtilă pe care le avea

atunci când se cufunda în el însuşi, profund abstras de la influenţele mediului exterior. Părinţii

renunţaseră demult să-1 mai deranjeze cu diverse întrebări despre atitudinea lui. Aceasta li

se părea chiar normal şi se obişnuiseră, de asemenea, cu rapoartele pe care le făceau lunar

şi cu vizitele inopinate ale celor de la Securitate. Până să împlinească zece ani, cei din jur

au mai avut doar o singură dată ocazia să-1 privească pe Cezar ca pe o fiinţă umană

„stranie", atunci când el a avertizat-o în mod special pe mătuşa lui, care venise în vizită la

familia Brad.

Cezar nu ştia de sosirea mătuşii, însă când a intrat în casă şi a văzut-o, a rămas

pironit, privind parcă prin trupul femeii care se afla în faţa lui. Cu toţii au observat că ceva nu

este în regulă şi 1-au întrebat dacă s-a întâmplat ceva rău sau dacă nu se simte bine, însă

băiatul nu a răspuns nimic şi a plecat în camera sa. Abia spre seară, tulburat şi neliniştit, el a

întrebat-o pe mătuşa lui când se va întoarce acasă, în Bucureşti. Aflând că ea îşi cumpărase

bilet la tren pentru a doua zi, păru să se mai liniştească. Totuşi, el a rugat-o să nu

călătorească cu maşina, ceea ce nu a prea fost luat în seamă de nimeni din cei prezenţi.

Emilia, mătuşa lui Cezar, urma să plece a doua zi la Bucureşti împreună cu fratele

ei, Nicolae Brad, pentru rezolvarea unor probleme de ordin familial, în mod paradoxal, însă,

ei nu s-au trezit la timp a doua zi dimineaţă, deoarece soneria ceasului .nu a funcţionat şi

au pierdut trenul. Prezenţa Emiliei era însă imperios necesară la Bucureşti în acea

dimineaţă, astfel încât ea a luat o maşină de ocazie, ocupând ultimul loc rămas liber în

aceasta. Tatăl lui Cezar s-a întors acasă, urmând să sosească şi el în capitală cu următorul

tren.

Vestea năpraznică a sosit cu puţin timp înainte ca el să plece la gară. Maşina în

care se urcase Emilia avusese un accident grav în apropiere de Bucureşti; dintre toţi

ocupanţii maşinii, doar ea a murit, ceilalţi fiind răniţi, dar totuşi în afara oricărui pericol.

Smaranda Brad a fost singura care şi-a amintit de comportamentul ciudat al lui

Cezar, precum şi de sfatul pe care el i 1-a dat mătuşii Emilia. Ea a menţionat acest fapt în

raportul lunar, dar chiar şi acel incident notabil a pălit ca importanţă în faţa imensei surprize

pe care ea a trăit-o la puţin timp după aceea, o dată cu evenimentul care avea să-1 îndepărteze

pe Cezar pentru totdeauna de familia lui.

Desprinderea

Cezar avea zece ani, dar nivelul său de percepţie, judecată şi comportament

depăşea cu mult această vârstă. Era foarte puţin cunoscut de ceilalţi copii care locuiau pe

aceeaşi stradă, pentru că se juca foarte rar cu ei. Aceştia îl priveau ca pe un ciudat, inventând

diferite poveşti răutăcioase despre el. Cezar nu le dădea nici o atenţie. Pasiunea lui era

aceea de a rămâne timp îndelungat, chiar ore în şir, cu ochii închişi, absorbit profund asupra

unor realităţi despre care părinţii lui nu aveau nici cea mai mică idee.

Ascultându-1 cum îmi vorbea despre aceste aspecte, am considerat că este

momentul potrivit să-1 întreb eu însumi despre experienţele pe care le trăia în acele

momente cu totul speciale, dar complet neînţelese de ceilalţi.

Cezar s-a gândit câteva clipe, căutându-şi în mod evident cele mai potrivite cuvinte.

— Este foarte dificil să explici în termeni obişnuiţi anumite realităţi care nu se

încadrează în tipologia standard de logică şi raţiune, care domină în prezent mai ales

viziunea occidentală despre viaţă. Mai curând, aceste lumi subtile au afinităţi cu

descrierile misticilor hinduşi care prezintă experienţele lor spirituale, foarte asemănătoare

cu cele pe care le-am trăit eu însumi.

Aceea a fost singura dată când Cezar mi-a relatat pe scurt unele dintre

misterioasele lui stări şi trăiri profunde, care erau atât de stranii şi neobişnuite pentru

oamenii comuni.

— Odată am revenit în realitatea fizică înconjurătoare complet buimăcit, fără să

recunosc minute în şir locul în care mă aflam, a continuat el să-mi povestească. Deşi

aveam ochii deschişi, vedeam ca prin ceaţă sau, mai bine zis, nu-mi dădeam seama de

existenţa contururilor obiectelor din jur. Treptat, foarte încet, am început să mă readaptez

la condiţia mea obişnuită; atunci am înţeles foarte clar că între minte şi simţuri există o

anumită legătură. Fusesem atât de profund absorbit în anumite dimensiuni subtile, încât

depăşisem cu mult această conexiune. De obicei este relativ dificil să te desprinzi de

lumea obiectivă, adică să te focalizezi lăuntric cât mai bine, ignorând senzaţiile

exterioare care provin de la simţuri, ceea ce pentru mine nu mai constituia însă o problemă,

în mod paradoxal, atunci dificultatea mea consta în a reface legătura dintre minte si simţuri,

pentru ca în felul acesta să mă integrez din nou în ciclul informaţional extern. Fără îndoială,

vederea îmi era foarte bună, ochii îi aveam deschişi dar, cu toate acestea, îmi era greu să

mă adaptez la condiţiile obişnuite din exteriorul meu. Ca să înţelegi mai bine, imagineazăţi

că ai trăit mai mulţi ani într-o metropolă a lumii, având acces la un nivel de trai foarte

înalt. Printr-un anumit concurs de împrejurări, ajungi apoi pe o insulă mică şi pustie, în

mijlocul oceanului, unde domină peisajul stâncos iar condiţiile de viaţă sunt primitive. Saltul

involutiv este uriaş şi îţi va fi necesar un anumit timp pentru a te acomoda corespunzător.

Mi-am dat seama cu această ocazie că mintea umană este strâns asociată cu

senzaţiile corporale, dar cu toate acestea ea poate, de asemenea, să fie şi liberă de ele atunci

când este ferm controlată şi stăpânită printr-o practică perseverentă. Uneori alunecam în

stări de transă atât de profunde, încât mama era nevoită să-mi dea câteva palme pentru a mă

face să revin la realitatea obiectivă. Câteodată, cuprins de bucuria euforică pe care o

resimţeam la ieşirea din meditaţie, mă străduiam în mod sincer să le explic părinţilor mei

ce trăiam eu de fapt în acele momente, care erau asociate unor stări foarte rafinate de

conştiinţă. Din nefericire, cuvintele sunt prea limitate pentru a surprinde bogăţia stărilor

nuanţate care sunt proprii unor manifestări subtile, superioare planului fizic. Lumile subtile

foarte înalte şi elevate sunt de multe ori inconceptibile pentru standardele de reper ale unei

conştiinţe gregare din planul fizic. Odată am făcut totuşi o tentativă să explic prin cuvinte

percepţiile pe care le-am avut într-o astfel de experienţă meditativă, deoarece părinţii

mei au insistat foarte mult să le descriu aceasta. Le-am spus că singura asociaţie de forme

şi culori care îmi venea în minte şi care s-ar fi potrivit cel mai bine pentru descrierea acelei

lumi subtile foarte rafinate la care avusesem acces, era ca un cadrilaj de benzi neregulate ca

grosime, de culoare roşie şi galbenă pe un fond indigo. Eram foarte bucuros că fusesem

inspirat şi găsisem această imagine plastică prin care redăm cât mai bine caracteristicile

acelei lumi, însă entuziasmul meu a pierit aproape imediat atunci cânt le-am observat

privirea lungă şi compasivă la adresa mea. Am realizat atunci că orice strădanie în

această direcţie nu ar avea nici un rezultat notabil. Ignoranţa este un factor teribil de

limitare aevoluţiei omului. Am renunţat deci o dată pentru totdeauna să mai încerc să

exprim ceea ce era practic cu neputinţă de redat.

Atunci când intram în meditaţie profundă şi evadam practic din această lume,

senzaţia cea mai notabilă pe care o percepeam în acele momente era imensa libertate

de acţiune şi sentimentul clar că pot înţelege misterul oricărui loc sau oricărei fapte de

pe această planetă. Cu timpul, am învăţat să explorez spaţii cu mult mai îndepărtate,

dar nu te gândi că aceasta se petrecea ca într-o călătorie cu un mijloc de transport,

(într-adevăr, în acea clipă urmăream să-mi imaginez o astfel de experienţă subtilă la

nivel mental şi îmi închipuiam că ea s-ar fi putut asocia cu zborul unei nave cosmice în

spaţiul sideral. Cezar mi-a surprins însă imediat gândul şi m-a corectat plin de

înţelegere.)

— Lumile mentală şi cauzală sunt guvernate de alte legi şi caracteristici, cu

mult mai vaste decât cele pe care le cunoaştem noi la nivelul planului fizic în care

existăm; totuşi, întâlnirea noastră nu are ca subiect o astfel de discuţie. Este suficient

să-ţi spun că în „călătoriile" mele prin dimensiunile subtile nu mă simţeam niciodată

singur, ci totdeauna eram ghidat într-un mod ferm si precis de o forţă pe care eu o

sesizam ca fiind gigantică, dar plină de iubire, care deseori îmi explica şi îmi revela

multe dintre misterele cu care mă confruntam. Datorită acestui gen de „protecţie"

subtilă am reuşit să traversez cu bine primii ani ai copilăriei şi experienţele psihice -

unele dintre ele foarte stranii - pe care le-am trăit.

Cezar rămase câteva clipe tăcut. Mi-am dorit atunci şi eu, din tot sufletul, să

ajung să cunosc aceste taine ale lumilor superioare, care poate mi-ar fi oferit un

răspuns viabil în ceea ce priveşte rolul meu în această lume. într-un mod mai mult sau mai

puţin evident, fiecare dintre noi a simţit acest impuls lăuntric măcar o dată în viaţă, însă de

cele mai multe ori destinul este cel care ne oferă calea pentru a-1 urma sau nu. în ceea ce mă

priveşte, am considerat că „vocea" destinului meu era chiar Cezar Brad şi mă simţeam foarte

nerăbdător ca, prin intermediul lui, să învăţ cât mai multe despre diferitele aspecte

iniţiatice, care de obicei sunt foarte ocultate.

In anul 1980 a intervenit prima schimbare majoră din viaţa lui Cezar. Familia Brad îşi

crease renumele de „ciudată" printre vecini, mai ales datorită faptului că membrii ei aproape

că nu întreţineau legături cu aceştia, se retră-seseră ca într-o carapace şi răspundeau în

mod evaziv atunci când erau întrebaţi. Pe de altă parte, Cezar petrecea tot mai mult timp

retras în camera lui, fiind adâncit în meditaţiile sale profunde. Faptele s-au petrecut cu

repeziciune, într-un stil caracteristic Securităţii Statului, ale cărei opresiuni şi abuzuri

asupra oamenilor erau deja de mare notorietate în acea vreme.

Pe la începutul lunii ianuarie a acelui an, într-o zi de iarnă calmă, liniştită, cu fulgi

de zăpadă mari şi generoşi acoperind cu albeaţa lor sclipitoare oraşul mic de la poalele

munţilor, Cezar a venit de la şcoală într-o stare de mare efervescenţă lăuntrică, a cărei cauză

nici el nu şi-o putea lămuri prea bine. Nerăbdător, ca aproape totdeauna când se întorcea

acasă, el a intrat în cameră şi s-a aşezat pe pat în poziţia lui favorită, cu picioarele

încrucişate, pentru a intra astfel într-o cât mai profundă stare de meditaţie. Cunoscându-i

deja obiceiul, mama lui nu 1-a deranjat, dar 1-a anunţat că nu peste mult timp va trebui să

vină la masă. Ceea ce s-a petrecut în următoarele ore pune la grea încercare buna-credinţă a

unui om. Mă voi strădui să redau cât mai fidel situaţia respectivă, folosind chiar cuvintele

prin care Cezar mi-a relatat-o, la mai bine de douăzeci de ani după ce el însuşi a trăit acea

memorabilă experienţă.

— Am pătruns destul de repede în vastitatea spaţiului mental care pe atunci îmi

era deja familiară şi m-am adâncit în contemplarea unor aspecte abstracte, care aveau

legătură cu energiile arhetipale a ceea ce noi numim „aer". Atunci când mă cufundam

în meditaţie, lumea din jurul meu se schimba în întregime; eram învi-gorat mereu de un

şuvoi nesecat de energie şi mă simţeam totodată foarte liber, avid de a cunoaşte totul. Mă

refer la o cunoaştere mult superioară cunoaşterii profane pe care de obicei o putem întâlni în

cărţi şi manuale. Cunoaşterea ştiinţifică modernă este ea însăşi destul de limitată, în special

pentru faptul că se bazează pe efecte, dar nu înţelege cauzele fundamentale ale acestora. Eu

mă refer la acel tip de cunoaştere care nu este discursivă, ci care este profund intuitivă şi

spirituală. Aceasta nu poate fi înţeleasă în mod teoretic, dar poate fi asimilată prin

experimentare directă. Limitele corpului fizic nu mai sunt percepute de conştiinţă,

care atunci vibrează nuanţat, în funcţie de subiectul ales pentru meditaţie. Mă

cufundasem deci în lumea sublimă a unui sunet care venea de pretutindeni; de fapt, aveam

mai curând senzaţia de sunet luminos, plin de o energie pură şi extrem de rafinată. Senzaţia

generală pe care o resimţeam atunci era aceea de grandoare nesfârşită, fără limite. Nu ştiu

cât timp trecuse de când mă lăsasem cuprins de acea infuzie sonor-luminoasă, dar nu cred să

fi depăşit o oră. Eram foarte vag conştient de trupul meu şi de ambianţa înconjurătoare şi,

la un moment dat, am simţit un tremur slab în picioare şi legănarea uşoară a corpului meu

fizic pe care, în mod straniu, aproape că îl observam din exterior. Era o senzaţie de

relativă instabilitate dar nu mi-am făcut probleme, deoarece mă mai confruntasem până

atunci cu experienţe asemănătoare. Totuşi, ceva era ciudat, întrucât nu mai simţeam o

bază, ca şi cum nu mai şedeam pe pat. într-o stare de semitrezie am deschis ochii şi atunci

am tresărit involuntar, căci mă aflam în aer, deasupra patului, cam la jumătate de metru

distanţă de acesta. Picioarele erau încrucişate aproape ca în poziţia iniţială, dar puţin lăsate

în jos. Corpul se legăna foarte încet în aer, rămânând aproximativ în aceeaşi zonă. Nu eram

speriat, ci mai curând surescitat de emoţia puternică pe care o resimţeam atunci în întreaga

mea fiinţă. Mă gândeam că, pe viitor, va trebui să controlez foarte bine acest fenomen dacă

voiam să nu dau naştere unor probleme şi complicaţii serioase în viaţa mea.

Chiar în momentele când reflectam la aceasta, mama mea a deschis brusc uşa pentru

a mă chema la masă. Cred că nu e prea greu să îţi închipui ce a urmat după aceea; nu a

leşinat, dar s-a speriat foarte tare, lipindu-se de perete şi privindu-mă îngrozită. Eu însumi,

şocat oarecum de zgomotul uşii care s-a deschis brusc şi de ţipătul înăbuşit al mamei, am

revenit într-un mod mai dur la condiţia normală, căzând pe pat, într-o parte. Simţeam o vagă

senzaţie de greaţă şi o durere la nivelul gâtului.

Cezar mi-a relatat acel eveniment într-un mod cât se poate de simplu şi firesc, fără

să urmărească absolut deloc să mă convingă de adevărul spuselor sale. în acelaşi timp a

urmărit să mă facă să înţeleg că revelaţia unui aspect deosebit sau credinţa în ceva anume

nu constituie de obicei rezultatul direct al satisfacerii unei curiozităţi banale. Simţeam în

mod clar că, dacă eu aş fi solicitat atunci o astfel de dovadă, m-aş fi confruntat cu un refuz

politicos.

Cu altă ocazie, Cezar mi-a explicat că cei care au anumite puteri paranormale

şi care au înţeles profund semnificaţia, cauza şi menirea acestora, nu vor acţiona

niciodată în mod orgolios pentru a demonstra celorlalţi oameni capacităţile lor deosebite şi

nu-şi vor folosi puterile supranaturale în scopuri egoiste, personale. De aceea, niciodată

aceste persoane nu vor dori să le fie recunoscute meritele şi nu vor umbla după faima care

este trecătoare. In plus, cei care cu adevărat sunt autentici în cunoaşterea, experienţa şi

puterile pe care le deţin nu vor insista să-i convingă pe cei suspicioşi, materialişti şi

neîncrezători, deoarece convingerea veritabilă trebuie să survină în primul rând din

interiorul acestora, pentru ca ea să fie stabilă şi să dea roade în viitor.